Ziua de duminică ar fi putut să fie una de sărbătoare pentru sportul românesc. Coincidență sau nu, în aceeași zi, Lucian Bute și-a apărat pentru a 5-a oară titlul mondial la categoria super-mijlocie, iar Oltchim Râmnicu Vâlcea a obținut o calificare istorică în finala Ligii Campionilor Europeni la handbal feminin. A fost una dintre acele zile în care, indiferent în ce colț al lumii te-ai afla, ai fi putut să ieși liniștit pe stradă cu un tricolor, iar dacă cineva s-ar fi arătat curios să-i spui care sunt motivele mândriei tale.
Și ai lăsa pentru a doua zi amărăciunile. Evidența faptului că astfel de performanțe au venit cumva împotriva firii, raportat la condițiile de selecție, antrenament și performanță pe care le au la dispoziție sportivii români. Deloc întâmplător, marea campioană Gabriela Szabo se antrena în Africa de Sud, Constantina Diță o face în SUA, iar Lucian Bute în Canada ori la Miami.
Așa se face că Oltchim Râmnicu Vâlcea e obligată să joace finala Ligii Campionilor Europeni la București, la Polivalentă, iar Lucian Bute, dacă va reuși, așa cum visează, să-și apere centura și într-un meci în România, va fi nevoit să boxeze pe stadion.
Cu câteva excepții, venind dinspre fotbal și Sala Sporturilor ”Transilvania” din Sibiu, în ultimii 20 de ani în România nu s-a construit nicio arenă capabilă să găzduiască mari competiții sportive internaționale. Această stare de fapt denotă mentalitatea de națiune damnată, periferică, pe care ne-o auto-asumăm. Faptul că nu avem o sală modernă de sport, cu dotări corespunzătoare secolului XXI, arată că nici măcar nu ne-am propus să facem performanță. Că suntem primii care nu credem în posibilitatea de a face performanță.
Am comentat multe meciuri internaționale de handbal, de la Cluj, Zalău, Deva, Baia Mare sau Oradea, în perioada în care aceste orașe aveau echipe de cupe europene sau găzduiau meciur
