De când am primit scuipatul francezilor peste ochi, mă tot şterg şi îmi spun în gând că au dreptate. Sunt mult prea dezamăgită de sistemul ticăloşit care a fost, care este şi pe care-l văd cu ochiul liber la putere pentru încă vreo sută de ani de acum încolo. Pentru unii e vesel, pentru alţii e trist, că doar aşa-i pe scena vieţii.

Am îngheţat timpul prezent cu norul vulcanic de deasupra lui preţ de o viziune şi am o veste tristă despre copilul tău, cititorule:

Tu ţi-ai dedicat întreaga viaţa pentru ca el să fie absolvent de Sorbona şi să ducă o viaţă mai bună departe de groapa de gunoi în care l-ai învăţat ce-i democraţia. Acum lucrează la Paris într-o multinaţională faimoasă. Este lumina ochilor tăi, bucuria şi motivul existenţei tale. Într-o zi, în pauza de masă, pe când stătea alături de colegii lui din grupul les etranger-ilor, simte nevoia de nişte sare în supă şi se duce după solniţă la masa vecină. O cere discret. Nimeni nu-l băga în seamă. Oamenii cărora li se adresa stăteau ghemuiţi pe ultima fiţă de gadget, vizionând imaginile cu emisiunea lui Lambert din 2010. Era poanta cu salu’ ruman. S-a prins. Jenat, dă să plece. Numai că unul dintre cei cărora le ceruse sarea l-a remarcat şi a reacţionat cu un zâmbet generos între obraji arătându-i sarea: s‘il vous plait , monsieur!

Cam atât. Viziunea se termină sec, ca o supă franţuzească nesărată. Vă las continuarea la discreţia propriei imaginaţii. Replica, deşi pare contextual diferită, rămâne totuşi o etichetă pusă unei naţiuni. Şi mie, şi ţie, şi copiilor mei, şi copiilor tăi.

Fără pic de haz, francezii ne-au aruncat naţia într-o hazna planetară. Dacă Sarko poate vorbi la propriu ca de la egal la egal doar cu premierul Boc, se impunea o reacţie care să le plătească francezilor cu aceeaşi monedă.

Academia Caţavencu v-a oferit marţi seară primul imbold, punându-vă la dispozţie