Anne Frank, tînăra evreică din Frankfurt care a murit, cu puţin timp înainte de încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în lagărul de la Bergen-Belsen, a făcut istorie cu Jurnalul ei, publicat postum. În 1942-1944, pe cînd Anne avea 15 ani, familia ei s-a refugiat în Olanda, la Amsterdam. S-au zidit cu toţii, în spatele unui perete fals, trăind aproape izolaţi de lumea exterioară, primind ajutoare periodice din partea unor oameni mărinimoşi, pînă în momentul în care ascunzătoarea a fost descoperită de nazişti şi întreaga familie a fost deportată. În tot acest timp, Anne a ţinut un jurnal în care şi-a notat, conştiincioasă, observaţii despre situaţia din ascunzătoare, despre relaţiile dintre membrii familiei, despre amintirile din lumea exterioară. După deportarea familiei de către nazişti, caietul a fost recuperat de cea care i-a ajutat să se ascundă. Jurnalul, publicat pentru prima dată în 1946, e un document humain mai preţios, mai grăitor decît toate probele despre grozăviile fascismului prezentate în timpul procesului de la Nürnberg – aveau să menţioneze ziarele la apariţia primei versiuni a cărţii, în neerlandeză.

Tradus în 55 de limbi, Jurnalul a intrat în bibliografiile şcolare obligatorii în numeroase ţări europene. Cartea a devenit, datorită calităţii scriiturii, o carte-cult pentru generaţiile de după război. Dar şi o referinţă de bază pentru cercetătorii Holocaustului. Pentru că observaţiile tinerei Anne, intime şi tăioase, trec dincolo de experienţa personală. Ele reprezintă un alt tip de argument – uman şi sensibil – pentru condamnarea regimului fascist. Altfel decît relatările şi rapoartele istoricilor despre chinurile celor trecuţi prin lagărele naziste, Jurnalul este subiectiv, el prezintă o stare de spirit personală, pe care datele şi cifrele seci din rapoarte nu o pot măsura. Limbajul lucid şi matur al Annei, care nu şi-a pierdut viv