Niciodată nu poţi şti ce ascunde un e-mail! De aceea le citesc totdeauna doar seara tîrziu, cînd pot să mă ascund rapid sub plapumă, la o adică. Şi să uit pînă dimineaţă, dacă e chiar angoasant... De data asta promitea să fie ceva academic, elevat – mă rog, d-ale intelectualilor. A început cu mail-ul propriu-zis: să completez un CV dacă vreau să fiu plătit ca profesor coordonator de doctorate (să fiu plătit cîndva în viitor, căci pe anul acesta universitar nu am văzut, deocamdată, nici un ban...). Desigur, normal, vi-l trimit imediat – am dat eu să răspund. Ne, ne! – a anticipat comanditarul naivitatea mea – nu un CV banal, d-ăla avem, ci un CV european, un europass. Nici o problemă – am zis eu în sinea mea şi am descărcat template-ul. Şi pînă aici mi-a fost!
După nume şi date de contact, m-am aşezat mai apăsat în fotoliu şi am dat să-mi aştern pe ecran producţia de profesor care pretinde să-i înveţe şi pe alţii cum e cu ştiinţa asta în care el e ditamai doctorul: ceva cărţi publicate, ceva articole mai răsărite, oareşice conferinţe. Ioc, pentru aşa ceva nu exista nici o rubrică. Am întors formularul pe toate părţile, l-am printat că poate ascunde ceva, am revenit la mail, nimic; s-ar zice că toată zestrea asta prăfuită de intelectual nu face obiectul unui CV „ca-n ţările civilizate“.
Spaima a venit însă de-abia după aceea. Am dat pagina şi o rubrică uscăţivă s-a uitat brusc la mine din capul paginii cu ochi de funcţionar de ghişeu: ce competenţe şi abilităţi sociale aveţi? Aoleu, ce vor ăştia de la mine? – am dat eu s-o iau la fugă. Înainte de a apuca însă să fac vreun gest, rubrica uscăţivă a întins o nouă pătrăţică după mine şi mi-a ordonat mofluz: Descrieţi aceste competenţe şi indicaţi contextul în care au fost dobîndite. Vai de păcatele mele! – m-am năruit eu în fotoliu, cuprins brusc de panică. În primul rînd că mama m-a învăţat de mic să fiu
