…marturisesc ca la asa ceva nu m-as fi asteptat: Alina Mungiu-Pippidi meditand intr-un editorial, nu comentand! Nu asupra politicii, nu asupra administratiei, nu asupra relatiilor internationale, a sistemului academic sau a Elenei Udrea, ci pur si simplu asa, asupra mortii in general, a lui Dumnezeu si a unei lumi golite de sens. Ba mai mult, s-o faca “domol” – cum se face orice meditatie – fara sarcasme, fara impunsaturi, ba chiar si fara intorsaturile de fraza care, de obicei, ii transforma comentariile in lecturi palpitante, indiferent de ce parte a baricadei te situezi in chestiunea cu pricina! Cu onestitatea sufletului pus pe masa. Pana si interogatia de inceput – “unde a fost Dumnezeu saptamana trecuta?” – de a ingaduit tragedia poloneza - o intrebare pusa si raspusa de la inceputuri (“Doamne Dumnezeule, de ce M-ai parasit?”, “Unde a fost Dumnezeu in vremea cruciadelor, a razboaielor civile sau mondiale, a Titanicului, a tsunami-urilor, s.a.m.d.?) mi s-a parut induiosator de cinstita in prospetimea ei.
Faptul in sine se cuvine semnalat.
O urmaresc pe Alina inca de pe vremea in care era doar Alina Mungiu, desi de intalnit fata catre fata, ne-am intalnit o singura data, cu multi ani in urma, la Cluj, pe cand se afla la sefia TVR, pe terasa de la Boema. O stiam, dupa semnatura, de la Opinia Studenteasca, pe vremea cand eu incepusem la Napoca Universitara si, mai apoi, la “NU“. Biografiile noastre au si alte puncte comune – facultatea de medicina si renuntarea la practica, trecerea prin presa si prin mediile academice din strainatate, ba chiar si piesele de teatru, abandonate si ele! (imi pare ca eu, debutand cu “Buda sau Urma scapa turma” in ‘92 la Nationalul din Targu-Mures, i-am luat-o la capitolul asta usurel inainte:). Simpatiile politice ni s-au intersectat in repetate randuri, celelalte – mai niciodata.
Credeam ca, dupa atata amar de vre
