Ştefan Dimitriu- Draga Jenia, ultima oara ne-am văzut la Neptun, pe la jumătatea lunii iunie a anului 2007, când Uniunea Scriitorilor ţi-a decernat prestigiosul premiu literar „Ovidius". Ce s-a mai întâmplat de-atunci în viaţa ta de scriitor?

Evgheni Evtuşenko - În principal, am continuat să lucrez la antologia mea, „Zece secole de poezie rusă", despre care ţi-am spus câte ceva şi atunci, la Neptun. Vorbim despre un interval de timp cuprins între secolul al X-lea (poezia pre-creştină) şi clipa de faţă. Este un volum uriaş de muncă, pe care eu îl fac în salturi. Faptul că în fiecare săptămână public o pagină întreagă în ziarul „Novoie Izvestia" mă ţine permanent în priză, dar nu respect aici ordinea cronologică, ci mai degrabă una întâmplătoare, după cum mă simt atras pe moment. Cronologia va fi însă strictă în cele cinci volume proiectate, a câte circa o mie de pagini (pe două coloane) fiecare, în formatul Bibliei ilustrate a lui Gustave Doré. O antologie de asemenea dimensiuni nu mai există.

Şt. D. - În ce constă de fapt munca ta?

Ev. Ev. - Doi oameni sunt angrenaţi în această treabă: eu şi editorul meu, Radişevski - victima mea, în această situaţie. Eu sunt uneori prea aerian, prea poet. Mă bazez prea mult pe propria-mi memorie şi mai greşesc datele sau citatele. Memoria mea şi-a construit în timp propria sa versiune, şi Radişevski, mult mai riguros decât mine, trebuie să restabilească adevărul. Eu fac selecţia versurilor, dar el poate să critice alegerea mea. Este şi acesta un fel de democraţie. Deşi s-ar putea spune că, într-o anumită privinţă, sunt un dictator. Dar, aşa cum ţi-am spus, am un parlament - editorul - care mă cenzurează. Până la urmă, însă, cădem de acord, şi treaba merge foarte bine. Primul volum a şi fost publicat.

Şt.D. - Cunoscându-te acum destul de bine, cred că erai într-adevăr omul cel