Este unul dintre cei mai talentaţi arhitecţi ai Ploieştiului. A proiectat clădiri de birouri, restaurante, hoteluri şi clinici medicale în mai multe judeţe ale ţării. Candidează la preşedinţia Ordinul Arhitecţilor din România, filiala Prahova .

Viaţa arhitectului ploieştean Emil Popa este un întreg roman. La 42 de ani se consideră un om realizat, care a depus toate eforturile necesare pentru a ajunge acolo unde şi-a dorit. Are bani, faimă, mulţi prieteni, iar amprenta muncii sale o reprezintă zecile de clădiri de birouri, case de locuit, clinici medicale, hoteluri, restaurante şi alte imobile, pe străzile din Ploieşti, Bucureşti, în staţiuni de pe Valea Prahovei, şi în multe alte zone ale ţării. Povestea sa începe din copilărie, când l-a cunoscut pe marele sculptor Nicolae Kruch , pe care îl consideră mentorul său. "Avea atelierul pe strada mea, şi era foarte bun prieten cu tata, şi el tot arhitect, fost director al Insitutului de Proiectare din Ploieşti. De mic mergeam la el, îmi dădea o bucată de lut sau o piatră, pe care le ciopleam sau modelam. Îl însoţeam în toate taberele de artă plastică unde am cunoscut multe nume célèbre. În ultimul an de gimnaziu mi-a spus "Emile, cu meseria asta e greu. Până ajungi celebru, la bătrâneţe, cam mori de foame. Urmează Arhitectura şi în felul asta îţi poţi continua şi pasiunea", îşi aminteşte tânărul arhitect. A făcut pregătire cu Dinu Patriciu Pregătirea pentru admiterea la Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" din Bucureşti, la acea vreme singura facultate de profil din ţară, a început de timpuriu. "În liceu am avut o viata foarte frumoasă. Eram căpitanul echipei de baschet, aveam şi formaţie de muzică. Eram solist vocal şi chitară solo. Făceam pregătiri de trei ori la Bucureşti pentru admitere, printre cei care m-au învăţat fiind şi Dinu Patriciu. Pe atunci concurenţa era foarte mare. Erau doar 30 de locuri pe toată