În ciuda faptului că m-am născut şi am crescut în România, ea nu îmi oferă nici pe departe sentimente de mândrie sau dragoste. Din contră. Este destul de trist că, adolescentă fiind, realizez că ţara mea este un amestec de corupţie şi prostie.

Cum afirmă şi poetul Costel Zăgan în volumul "Inventeme" : "România: O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale".

şantaj, corupţie, mizerie şi de ce nu, imbecilitate.

De ce aş iubi o ţară în care există atâta ignoranţă? De ce aş iubi o ţară murdară? De ce aş iubi o ţară plină de cocalari şi piţipoance?

Este înspăimântător să călătoreşti şi să precizezi străinilor că eşti român. Nişte ochi mari se vor holba la tine şi te vei simţi groaznic. Aceasta este România. Aceasta este imaginea pe care ne-am creat-o.

Dacă aş avea ocazia să plec afară pentru a studia sau a munci, aş face-o fără să mă gândesc de două ori. Motive pentru care aş face asta? Nenumărate.

Pentru că îmi doresc o ţară unde oamenii sunt respectaţi şi apreciaţi la adevărata lor valoare, pentru că îmi doresc să fiu felicitată pentru că vin dintr-o anumită ţară, nu discriminată pentru acest lucru, pentru că îmi doresc să fiu mândră de locul unde trăiesc.

Nu neg faptul că România este o ţară frumoasă, dar dacă vorbim doar de relief, de locaţii, de regiuni, nu dacă vorbim de oameni. În fond, ei fac locul unde trăiesc frumos sau urât, iar românii nu reuşesc decât să urâţească România.

Printre "almanahe", drumuri europene arătând ca drumuri comunale, minorităţi care cerşesc şi îţi măzgălesc parbrizul la semafor, România reuşeşte cu greu să mai pledeze pentru o ţară dezvoltată şi frumoasă, demnă de vizitat şi locuit.

De aceea sute de tineri trec graniţa anual, fără nici cel mai mic regret, întrucât plaiurile noastre le "taie craca de sub picioare", ţinând în loc evoluţia acestora şi ob