Marcator a peste o mie de goluri sub tricolor, Vlad Hagiu este cel mai mare poloist român din istorie. El a ocupat locul patru la Europene cu naţionala atât ca jucător cât şi ca antrenor. Cele mai mari performanţe ale echipei naţionale din toate timpurile sunt strâns legate de numele fostului simbol al lui Dinamo.

Fără să dispună vreodată de condiţii la nivelul ţărilor civilizate, poloul românesc s-a menţinut mereu pe linia de plutire graţie „nebuniei frumoase" a unor oameni implicaţi direct în fenomen. Povestea acestui sport este strâns legată de cariera lui Vlad Hagiu. Un jucător care a „mâncat polo pe pâine" la echipa naţională vreme de două decenii şi care a lăsat apoi traiul liniştit din Italia pentru a pune umărul, în calitate de antrenor, la dezvoltarea poloului autohton.

Totul a început în 1973. În acel an, România participa în premieră la un Campionat Mondial, iar Hagiu era doar un puşti de zece ani care practica înotul la Dinamo, club pentru care scria ulterior istorie.

„Eram un înotător mediocru şi voiam o schimbare. Domnul Capşa m-a luat într-o zi la un antrenament la polo şi mi-a plăcut foarte mult. Fiind mai rapid decât ceilalţi la înot, am dat vreo şase goluri, cu toate că nu aveam noţiuni avansate de polo. După patru ani jucam deja pentru echipa naţională de juniori, fiind selecţionat de Anatolie Grinţescu. Eram maniac, visam polo de dimineaţa până seara", rememorează cu nostalgie Hagiu începuturile carierei sale.

Succesele se derulează apoi cu repeziciune. Devine vicecampion european de juniori la Varna în 1982 (singura medalie a poloului românesc) şi ajunge cu Dinamo în fazele finale ale cupelor europene. Este remarcat repede de cluburile puternice din Europa, dar pleacă din România abia după Revoluţie. „Securitatea era mereu cu ochii pe mine, la Europenele din 1989 de la Bonn le era tare frică că o să rămân acolo. I-am zis un