Avem o problemă: câinii comunitari. Sunt peste o sută de mii de câini în Bucureşti, peste zece mii de oameni muşcaţi şi poate alte mii care sunt pur şi simplu terorizaţi de teama lor. Avem o problemă şi mai mare: cetăţenii nu pot găsi un consens pentru rezolvarea problemei.
Şi mai vin eu cu o problemă personală: Am peste 20 de câini în jurul blocului. Mi-e frică să merg seara singură pe stradă. Încerc să-mi sincronizez programul de viaţă în funcţie de tabieturile câinilor de la bloc. Noaptea, se strâng în haite şi se bat în jurul ghenelor de gunoi. Mă trezesc în zgomote de Godzilla, dar mă liniştesc cu gândul că sunt în casă. Cea mai mare vitejie a fost să arunc cu cartofi spre ei pentru a-i desparte.
Avem şi reacţii oficiale: prefectul Bucureştiului propune eutanasierea câinilor vagabonzi. Protectorii animalelor fără stăpân fac scandal. Oricum s-ar aboda problema, cetăţenii urlă. Dacă oficialul vine cu o propunere, să-i dăm în cap pentru că are o intenţie şi deschide canalul spre rezolvarea unei probleme. Dacă nu face nimic, să-i dăm în cap pentru că nici măcar nu se gândeşte să facă ceva. Dacă eşti contra, huoo că eşti contra. Dacă eşti pro, huoo că eşti pro? Care este soluţia?
M-a pus sinceritatea să dau mai devreme pe Twitter că aş fi pro eutanasierii câinilor vagabonzi şi că gestul de a-i strânge de pe străzi mi se pare un semn de civilizaţie. Brusc, am fost jignită şi ameninţată cu unfollow. Mă irită maxim ideea de a fi pus la zid doar pentru că ai o opinie diferită. Vouă, celor care sunteţi atât de sensibili, vă dedic încă o abordare. Poate aşa vă deschid gustul pentru dezbatere cu finalitate optimistă.
Cetăţenii se vaită că autorităţile nu iau măsuri faţă de problema câinilor comunitari. Aceiaşi cetăţeni se grupează în ONG-uri pentru protejarea animalelor fără stăpân, mângâie puţin animalele în faţa camerelor de filmat, sug nişte bani