La Festivalul Internaţional de Film NexT de anul acesta nu am reuşit să văd decît două categorii de filme: cele premiate şi cele de la secţiunea NexT Kids. Mărturisesc, fără cine ştie ce ruşine, că cele destinate copiilor mi-au plăcut mai mult.

Toate scurtmetrajele din secţiunea „Kids“ erau peste medie. Îndeplineau două condiţii necesare: aveau, fiecare dintre ele, cîte o idee, şi erau, majoritatea, aproape impecabile ca imagine. Un singur lucru rămîne discutabil în privinţa lor: în ce măsură puteau fi înţelese – cel puţin unele dintre ele – de preşcolarii din sală.

Cel dintîi – Cerc, în regia lui Kirk Hendry (Marea Britanie, 2008) – era descifrabil şi pentru copiii mai mici. Chiar dacă aceştia nu aveau acces la semnificaţiile lui mai profunde, puteau cu siguranţă urmări fascinantul joc al mîinilor-umbre care se transformau din frunze în gazele şi apoi în vînători, într-o junglă imaginară. O idee simplă, dar genială: să construieşti o lume exclusiv din mîini, din palme şi degete, privite din diverse unghiuri şi proiectate ca umbre pe un ecran. Filmul îţi arată cum poţi găsi utilizări spectaculoase unor părţi ale corpului pe care te-ai obişnuit să le foloseşti strict în gesturi automate.

Triplu concert în re minor (Australia, 2008, regia Daniel Mitchell) nu are nici unul dintre atuurile Cercului. Nu are altceva decît poanta de la sfîrşit. Dar aceasta e, slavă Domnului, reuşită: după ce tot filmul vezi cum nu se întîmplă nimic, la sfîrşit, eroina sa (Alex Cook), o fetiţă, care este, în cele din urmă, admisă să participe la un concert adevărat, reuşeşte să scoată nota sa (una singură…) cu trianglul ei. Deşi îl scapă, acesta produce sunetul dorit. Ideea în sine de a aspira să fii instrumentist la trianglu mi se pare interesantă…

Cel mai bun film al secţiunii a fost (cel puţin pentru mine) Pigeon: impossible (Lucas Martell, SUA, 2009). Se vede