Luni (către un eventual Departament financiar): De cîte ori – anual! – îmi întocmesc declaraţia către fisc, mă cuprinde un frison – să-i zic metafizic, cum e la modă, ar fi bombastic şi mă feresc de asta mai mult decît de satana –, un fior de mulţumire uşor aeriană, pentru că niciodată nu mi-a fost urît să trăiesc şi nu mi-a trecut prin minte să-mi blestem viaţa. Cu un humor care aparţine aceluiaşi fior, mă văd larg „desfăşurat“ între două adevăruri: între adevărul integral din secolul trecut – care m-a lăsat 12 ani şomer – şi Adevărul Holding unde sînt salariat în mileniul III. Nu vă ascund că încă nu m-am decis pe care să-l prefer. Sînt totodată conştient că de aici – din amorul meu neclintit şi nesăbuit pentru tot ce-i viaţă – provine „lipsa de tragic“ imputată de peste 60 de ani scrisului meu cu care îmi cîştig existenţa, adică veniturile. Pentru mine, viaţa e tragică fiindcă este – alternativ sau simultan – detestabilă şi încîntătoare.

Marţi: Sper să nu vă plictisesc dacă vă voi comunica – poate că nu ştiţi şi n-o să vă fie peste puteri să înţelegeţi – ce scria Albert Camus la 27 de ani: „Eroarea unei anumite literaturi este aceea de a crede că viaţa e tragică pentru că e mizerabilă. Ea poate fi bulversantă şi magnifică, iată în ce constă tragedia ei“. Mi-am scris aceste cuvinte pe un carton lipit pe perete, lîngă o altă frază („Am trăit vremuri atroce cu bucurii enorme“) a unui filozof contemporan (George Steiner), de care ni se bate capul mai puţin decît de Camus, redus şi el, abuziv, doar la politică. Citatul de mai sus e dintr-o cronică a sa din 1938 în care critica romanul lui Sartre, Greaţa, emblematic şi rezistent pînă azi în dezgustul faţă de om. Vă propun să citiţi neapărat Greaţa. E indispensabilă pentru munca dvs.

Miercuri: Mulţumesc aceluia dintre dvs., fie şi nesemnat, care mi-a răspuns prompt la întrebarea mea: de ce nu vă pasă de