Cum în sondajele de opinie laburiştii şi conservatorii sînt cotaţi oarecum la egalitate, alegerile britanice, din 6 mai, ar putea foarte bine să producă un parlament „de coaliţie“ în care nici unul dintre marile partide să nu obţină o majoritate, iar liberal-democraţii să deţină balanţa puterii. În funcţie de partidul care obţine mai multe voturi, Gordon Brown, liderul laburist, sau conservatorul David Cameron va deveni prim-ministru, cu sprijinul liberal-democraţilor.
Surpriza este aceea că diferenţa în sondaje dintre conservatori şi laburişti nu este mare. După 13 ani în care au fost la putere, laburiştii au intrat în campanie cu un handicap major: moştenirea Tony Blair. Dintr-un candidat valoros în 1997, Blair a devenit cel mai mare risc pentru partidul său, după războiul din Irak, fiind practic forţat să părăsească scena politică în 2006.
Despre urmaşul său, ministrul de finanţe Gordon Brown, Blair a spus că este un „prostănac“. Un om fermecător şi plin de umor în viaţa particulară, în public dă dovadă de o plictiseală fără limite. În Marea Britanie, la prima dezbatere electorală televizată, Nick Clegg a impus imaginea liberal-democraţilor prin prospeţime şi dezinvoltură, David Cameron a părut elegant, dar vag, iar grozavul Brown a izbucnit ca un tun plin cu statistici.
Dar statisticile n-au fost atît de bune precum ar fi trebuit să fie. Reputaţia lui Brown pentru prudenţa fiscală s-a dus pe apa sîmbetei odată cu Marea Recesiune.
Cu toate acestea, tocmai Marea Recesiune este mărul discordiei laburiştilor, mai ales în perspectiva asumării de către conservatori a reducerii drastice a cheltuielilor publice, din clipa în care vor veni la putere. Iar acest lucru îi face pe oameni să se gîndească cu îngrijorare la stabilitatea locurilor de muncă.
Laburiştii au un interes evident în a combate în campanie felul cum e gestionată criza eco