Mai toţi prozatorii contemporani de cursă lungă – de la Petru Cimpoeşu şi Radu Aldulescu la Dan Lungu şi Doina Ruşti – au încercat, în ultimii ani, să surprindă, în perspective ample, vremurile haotice ale tranziţiei; mai mult, fiecare astfel de scriitor şi-a construit şi un program, un mod prin care, odată cu sistematizarea şi ficţionalizarea realităţii faptice, insinuează şi o interpretare, cu valenţe morale. Nimeni nu a reuşit însă, aş spune, să realizeze, într-un singur roman, o frescă de o mai mare adîncime şi complexitate, cu o amprentă morală atît de puternică precum Ioan Lăcustă în ultima sa proză publicată, Replace all (Colcăiala). Un prozator tehnic O discuţie despre motivele pentru care scriitori atît de valoroşi, precum Ioan Lăcustă, se întîmplă să rămînă uneori într-un con de umbră al criticii se va sfîrşi, invariabil, prin aceleaşi trei răspunsuri: 1. Prozatorul e prea tehnic şi prea complex, în ceea ce priveşte formula literară şi/sau mesajul, pentru a fi gustat imediat de critică/public; 2. Prozatorul e, pur şi simplu, desincronizat, faţă de gusturilecriticii literare contemporane (de exemplu, aş putea spune cu certitudine că mare parte dintre criticii noştri activi nu au antene pentru umorişti); 3. Prozatorul a eşuat, din motive circumstanţiale, să atragă atenţia criticii şi aşteaptă ca această scăpare să fie îndreptată de o lectură ulterioară, mai aşezată, a cărţilor sale. Ioan Lăcustă e, într-adevăr, un prozator tehnic, însă tehnicile pe care le foloseşte, desprinse din filonul postmodern intens exploatat în scrierile sale de început, nu sînt mai solicitante decît cele ale unor colegi de generaţie ’80, precum Gheorghe Crăciun sau Mircea Cărtărescu, de pildă. Luminare, romanul distins cu premiul RRC pe 2007, apela, într-adevăr, la o serie de procedee aşa-zis textualiste, suprapunînd frecvent ecouri şi referinţe livreşti, însă textul curgea li