…prima data cand am dat nas in nas cu Ion Iliescu a fost prin ‘91, la Cluj. L-am intrebat atunci, intr-o conferinta de presa, cum isi explica faptul ca a fost urmarit de catre divizia … a Securitatii – cea care se ocupa de potentialii spioni ai Uniunii Sovietice (informatia provenea din surse sigure). Iliescu a inceput sa bata campii despre mizeriile pe care i le-a facut Ceausescu in ultimii ani de dictatura, despre dizidenta sa, etc. N-a raspuns. De patru (!!!) ori l-am intrebat si de patru ori s-a prefacut ca nu intelege intrebarea (interesant, totusi, n-a negat nici o clipa informatia). [Nota: Interviul se mai poate citi in colectia revistei "NU".]
De atunci ne-am mai “ciocnit” de cateva ori, pe fuga si tot de atunci am incercat sa descifrez ce se ascunde in spatele zambetului lui Ion Iliecu. Ce il mana pe el in lupta? Care este imaginea lui despre sine insusi? Cum se priveste el, dimineata, in oglinda? In cele din urma am ajuns la concluzia ca Ion Iliescu este un personaj schizoid. Iliescu-cel-bun se foloseste de Iliescu-cel-rau, dar il priveste ca pe un bastard sau ca pe o amanta pe care nu vrei s-o afisezi in public. Atat doar ca “publicul”, in acest caz, este propria sa constiinta. Nu radeti! Sunt convins ca Ion Iliescu are o constiinta. Sunt convins insa si ca aceasta constiinta actioneaza selectiv, preluand din Ion Iliescu doar varianta buna (i-am zis-o lui Ceausescu, mai piezis, pentru ca atat se putea face atunci, dar i-am zis-o; am ajutat oameni ai muncii sa primeasca apartament, butelie, etc; am evitat dupa ‘89 varsarea de sange; am varat Romania in NATO, s.a.m.d.). Tot restul care intra la categoria Iliescu-cel-rau, orice l-ar putea pune pe ganduri sau i-ar putea strecura vreo indoiala e fie ignorat cu naturalete (constientul are modalitatile lui de aparare) fie infrumusetat (n-aveam alta optiune la mineriade, erau huligani, legionari, etc). @
