Reflecţiile de mai jos, improvizate, dar nu intenţionat ghiduşe, mi-au fost induse de lectura, intru odihnă, a unei simpatice cărţulii apărută la Editura Nemira: Ghidul leneşului. Mic tratat pentru leneşi rafinaţi, de Tom Hodgkinson (foto). Nimic mai potrivit pentru o dimineaţă mohorâtă, in care nu ai chef să te ridici din aşternutul seducător, deşi pustiu, decât să deschizi un astfel de volum care-ţi incurajează, prompt, moleşeala. Şi care, in plus, are darul de a nu-ţi pune prea tare mintea la contribuţie, fiind destinat unor asemenea momente.
Dar datoria m-a scos din plăcuta stare şi m-a făcut să-mi dau cu părerea, nu atât de jovial şi de convins pe cât se arată autorul ghidului mai sus amintit, despre lene. Asta pentru că de mic mi s-a inoculat eronata ipoteză că nimic nu este mai detestabil pe lumea asta decât un om leneş. Ce-i drept, in copilăria mea lenea era un păcat capital, căci comunismul nu tolera inactivitatea, condamnând-o prin tot felul de produse (comice azi) propagandistice, ce indemnau la muncă, la depăşirea planului. Mai târziu, m-am bucurat să găsesc eseuri semnate de rafinaţi ai gândirii precum Al. Paleologu sau Andrei Pleşu, care reevaluau meteahna cu pricina, considerând-o demnă de toată stima.
Lenea nu este, contrar inerţiilor, o impotenţă a gândirii, o sterilitate faptică. Dimpotrivă: e o obligatorie etapă in elaborarea oricărei activităţi mai acătării. Eu unul o consider un semn de respect faţă de propriul intelect şi, dacă Domnul a fost mai milostiv, faţă de propria inteligenţă. Naturile agitate nu işi rezervă răgaz pentru a filtra cognitiv ceea ce infăptuiesc, iar asta conduce de cele mai multe ori la o dezorganizare vizibilă. Lenevind nu faci decât să contempli (activitate eminamente masculină, de aceea probabil imi repugnă cucoanele poltrone; femeilor lenea nu le şade bine dacă nu le imprimă o lascivitate salvatoare: