Am apucat vremuri ciudate, în care e greu să trăieşti. Vremuri în care un nou Dostoievski ar putea scrie noii „Demoni”.
De la începutul anilor ’90 lumea românească nu a mai cunoscut o asemenea tensiune ideologică, o asemenea încrâncenare şi sfâşiere. Căci ideologia, la noi, nu are nimic de-a face cu controversele de idei, ci degenerează repede în înfruntări de orgoliu, pe viaţă şi pe moarte.
Politica, la noi, a devenit un joc de marionete mânuite de oligarhia economică, financiară şi mediatică. Mai mult ca oricând, fascinaţia acumulărilor imense de capital ţine azi loc de principii, platforme şi programe. Românii se împart azi, ca în lumile cele mai primitive, într-o mână de atotputernici şi o masă de cetăţeni turmentaţi ce se încaieră la alegeri, ridicoli combatanţi într-un război care nu e al lor.
În aceste condiţii, să-ţi păstrezi independenţa şi echilibrul este o sarcină foarte grea. Ai de optat între a nu participa la jocul politic şi a te implica de o parte sau de alta. În primul caz, nu te poţi numi cetăţean. În al doilea, trebuie să ştii de la început că jocul e măsluit, că el respinge, de fapt, firile independente. E ca şi când ai da cu banul când ştii foarte bine că el are două feţe identice. Politica, în acest moment, cum se practică ea în România, înseamnă a alege între mai multe grupuri de interese care lucrează, toate, împotriva interesului public.
Vremurile, am mai spus-o, nu sunt propice pentru reforme fundamentale, cum este elaborarea unei noi Constituţii. E nevoie de o anumită stabilitate şi relaxare pentru aceasta, de un climat neconflictual. Mai e nevoie de un anumit curs ascendent al lucrurilor. Şi mai ales de voinţa publică, reflectată în voinţa politică. Dintr-o viaţă publică neaşezată şi peticită, în plus plină de uri şi dihonii, nu poate ieşi o lege pentru decenii de-acum înainte. Nici Cotrocenii
