Facem, deocamdată, cîteva precizări generale. Conform dicţionarelor, impostura înseamnă înşelătorie, minciună, şarlatanie, escrocherie, potlogărie, coţcărie. Impostura este vastă, impostura domină, impostura e în toate domeniile şi în toate zările. Sîntem sufocaţi de impostură. Unde întoarcem capul ne izbim de modul acesta vivant: impostura. Impostura poate foarte uşor să devină prefăcătorie. E calea prin care impostura se ascunde, sfioasă, drapată de bune intenţii şi de şubrede argumente. Dacă vom scrijeli pojghiţa de prefăcătorie, vom vedea impostura în toată splendoarea. Există o impostură politică. Strategii de PR reuşesc s-o facă suportabilă. Seară de seară, la televiziune, domni şi doamne combat, dau verdicte, acuză, polemizează. Numai că vine o vreme cînd se vede, cînd interesul poartă fesul. Atunci, haina strîmtă recomandată de specialiştii în comunicare devine prea largă. Apar personaje diforme, care dau din mîiini şi din vorbe. Se arată aşa cum sînt, şi de aici impresia de lehamite care se instalează, privindu-i. Cazul ANI e cel mai elocvent exemplu. Practic, o instituţie care nu funcţiona, al cărui şef se ocupa cu aranjarea unor întîlniri în Parcul Herăstrău (deci: prefăcătoria în stare pură) este decapitată preventiv, ca să nu încurce în nici un fel. ANI nu încomoda nici pînă acum, dar de ce să nu ne asigurăm…? Pe urmă, ne dăm de ceasul morţii: vai, da’ cum se poate, cum de lăsăm statul de drept fără un instrument de control? Şi aşa ajungem la impostură. O falsă (şi ineficientă) pseudoinstituţie se preface că vrea să funcţioneze (şi nu e lăsată). Şi iar avem dezbateri, intervenţii, emisiuni nesfîrşite, intervenţia Guvernului, două tipuri de declaraţii de avere, ah, ce mai stat de drept avem, poate cineva contesta aşa ceva? Apoi, avem impostura instituţională, înrudită cu cea politică. Avem instituţii, dar acestea funcţionează după vrerea conducăto