Cariera sa de jucător şi apoi de antrenor se suprapune cu mare parte din istoria Oţelului, începând din campionatul judeţean şi până în Cupa UEFA.Relu, cum îi spun apropiaţii, este gălăţeanul cu cei mai mulţi ani din viaţă dedicaţi echipei de fotbal Oţelul. Nimeni altcineva nu a fost în activitate la club aproape trei decenii şi jumătate.

„Dintre toţi fotbaliştii pe care i-am avut la echipă în 16 ani, Relu Călugăru îmi este cel mai aproapiat sufletului", ne spunea zilele trecute Puiu Vasilache, preşedintele Oţelului până în 1989, care ne-a povestit cum a ajuns Călugăru la echipă.

Adus de pe maidan

„Unul dintre jucători, Târâş, a insistat să mă duc să văd un puşti care-l impresionase cum apăra pe maidan. L-am luat imediat la echipă, avea doar 15 ani când a apărat la echipa de seniori, în 1976. Era un meci cu miză, barajul de promovare din judeţ, cu Bujorii Tg. Bujor. Nu a luat gol, i-am bătut la noi cu 4-0. Nici în prima repriză de la ei nu a primit gol, aveam 5-0, apoi ne-am lăsat egalaţi ca să nu avem scandal de la partid", povesteşte Vasilache

A apărat poarta Oţelului în peste 400 de meciuri, din campionatul judeţean şi până în Cupa UEFA. A prins toate promovorile, amintirile cele mai frumoase fiind de la cea din 1986, când se intra prima dată în divizia A.

Firesc, meciul de care îşi aminteşte cu cea mai mare plăcere, este cel din Cupa UEFA cu Juventus Torino, câştigat 1-0 la Galaţi. „Eram obişnuiţi să jucăm cu public numeros, nu aveam mai puţin de 10.000 de oameni în tribune la un meci acasă. Dar atunci, când am ieşit la încălzire şi am auzit cum vuieşte stadionul arhiplin, vreo 25.000 de spectatori, m-am simţit cu adevărat fotbalist împlinit. Atmosfera de atunci nu o poţi uita", mărturiseşte Călugăru.

La polul opus, retrogradarea din 1989. „A fost dureros, dar eram o echipă de caractere şi am rămas