Când să treacă pragul şi-a dat seama că nu-i intră capul pe uşă. A făcut mai multe încercări, dar degeaba. Picioarele îi intrau fără probleme. Nu două, ci zece picioare să fi avut, îi încăpeau toate prin deschizătura uşii.

Cât despre mâini, ele se puteau strecura cu uşurinţă înăuntru. Numai că avea mare nevoie de ele, ca să se oprească din clătinat. Şi ca să se oprească trebuia să se ţină de ceva. Iar de ţinut, nu se putea ţine decât cu mâinile. Aşa că s-a gândit să le lase mai la urmă, după picioare, piept, umeri şi gât. Le-ar fi lăsat ultimele, dacă dumnealui, capul, se învoia să "păşească" înăuntru. Sau, mai bine zis, dacă uşa, de fapt, golul închipuit de uşor îi făceau loc să treacă. Fiindcă aici era toată buba, capul voia, dar nu putea. Şi nu putea deoarece n-avea loc.

Aoleu, ce cap mare am, ziceau câteodată cei care cam exagerau cu băutura. Lui, deşi exagera deseori, nu i se întâmplase niciodată. Să-i fi venit rândul acum?

Avea să se lămurească mâine dimineaţă, când se trezea. Dar ca să se trezească era musai ca mai întâi să doarmă.

Cum în casă nu putea intra, a rămas să doarmă peste noapte afară, pe prispă. Dimineaţa mai bine nu s-ar mai fi trezit. Căci, trezindu-se, a început să priceapă în ce tărăşenie intrase.

N-avea nici un amestec băutura. Îşi simţea capul mare, deoarece acesta chiar aşa era. Şi, culmea, din mare ce era, se făcea şi mai mare. Creştea întruna, astfel că până seara omul nu mai încăpea nici pe prispă, iar o zi mai târziu, capul lui ocupa toată curtea.

Au venit reprezentanţii autorităţilor să vadă ce şi cum. Îi urcau în creştet cu scara. Şi i se plimbau prin păr ca prin stuf. S-au ivit apoi câţiva secerători să taie cărare. Tot ciocănindu-l şi tot măsurându-l cu nişte aparate sofisticate, într-un târziu au aflat de unde pornise beleaua. Omul gândea mai mult decât trebuia. Ca să scape de ne