Nu cred ca presa din Romania are ce sarbatori astazi, de Ziua Internationala a Presei. Ar avea, dupa cum recomanda Clubul Roman de Presa, mai multe motive de meditatie.
Noi, ziaristii romani, am putea medita, de exemplu, la politizarea si mogulizarea presei din Romania, la limita de unde salariul lunar si avantajul personal nu mai pot justifica eludarea componentei esentiale de constiinta din aceasta profesie. Ar putea medita si la propriile visceralitati. La masura in care simpatiile sau antipatiile personale, inevitabile, au voie sa razbata din relatare/intrebare/scriitura/montaj/ ierarhizare sau orice alt demers profesional.
Am putea medita la limitele libertatii de expimare: unde se termina un drept esential, o libertate pentru care s-a murit in urma cu 20 de ani si de unde incepe exercitarea lor abuziva. Am mai putea medita la diferenta dintre meseria de jurnalist si aceea de procuror, limita atat de adesea incalcata in talk-show-uri unde moderatorii par a avea un singur scop: asasinarea imaginii interlocutorului.
Am putea medita care este limita concesiilor permise de fuga dupa rating/trafic. Audienta mare justifica orice? Curiozitatea oamenilor, chiar atunci cand ea izvoraste din primitive porniri si nu are nimic legitim, justifica orice demers, orice indiscretie, orice exagerare?
Ma tem ca o autoevaluare aspra si onesta pe aceste teme ar conduce la concluzii ingrijoratoare. Dar poate ca boala cel mai greu de acceptat este cea mai grava: incompetenta, extinsa malign mai ales in segmentul care ar trebui sa fie cel mai dinamic, mai sfredelitor si mai promitator: generatia tanara.
Vedem pe ecrane, caci televiziunile sunt cel mai lovite de acest sindrom, tot felul de baieti si fete, mai mult sau mai putin telegenici, mai mult sau mai putin agramati. Copiii acestia necopti, atrasi de microfon precum flutur
