Unii au impresia că recentele “dezvăluiri” despre Marino sînt un bun mijloc de a puncta într-un conflict intelectual de astăzi, drept pentru care au început să scandeze “mentorul nostru e imaculat, în timp ce al vostru e pătat”, chestie de un penibil pe care nu îl mai comentez. De asemenea, aceiaşi unii se grăbesc puţin atunci cînd îl consideră automat pe Marino mentor al celor care i-au luat apărarea. Conform, probabil, logicii lor “toţi cei care ne laudă sînt de-ai noştri, toţi cei care ne critică sînt duşmani”.

Astfel, acum vreo săptămînă, şeful proaspăt reîncoronat al anticomunismului românesc (care, printre altele, şi-a făcut un trist obicei din a mă ataca fără a-mi da numele, prin aluzii transparente la articole de ale mele, dar nefăcînd trimiterea şi permiţîndu-şi astfel să deformeze complet sensul spuselor mele) s-a grăbit să susţină, deşi nu era deloc necesar, că Noica, de exemplu, nu are nimic în comun cu delatorul Marino. Pentru o mai bună contextualizare a întregii acestei tematici triste, inclusiv a precedentelor tentative de atragere a lui Eliade în România (dar şi a modului în care Eliade se întîlnea cu regimul comunist în jurul unei chestii gen “flacăra violet”), reproduc mai jos cîteva pasaje dintr-un articol publicat acum cîţiva ani în Adevărul de doi cercetători CNSAS (astăzi cele două episoade ale lui pot fi găsite aici, articolele 11 şi 13 de pe coloana din mijloc, Contactarea în mediul literar I şi II).

“În ziua de 29.05.1973 a fost contactat şi predat echipei de filaj de la Dir. IX, numitul N.C. Discuţiile cu N.C. au fost purtate în problemele pentru care permanent manifestă interes, printre care despre M.E., S.L. şi S.D., despre care N. anterior a făcut relatări şi în cadrul contactărilor sale de către conducerea ministerului nostru.

În legătură cu M.E., N. a afirmat: M.E. este omul care crede în viitorul culturii româneş