Dacă aş poseda gândirea de contorsionist a lui Gelu Voican Voiculescu, mi-aş fi inti tulat tableta de azi astfel: „Muică, frăţioare, săriţi! Ajutaţi-l pe Géllou!“, aşa cum el a strigat ieri: „Mayday! Mayday! Ajutaţi-l pe Grégoire!“.
Dar un om care a trecut prin multe momente grele în viaţă (puşcărie, Revoluţie, Ceauşescu, morgă, Cerasela, piroclastite, mineriade) trebuie tratat cu îngăduinţă, mai ales că se apropie de 70 de ani.
În scrisorica sa, domnul Voican a dat-o pe caterincă. Una de proastă factură, după gusturile mele. Încercarea sa de pamflet se asortează cu zona de ghetou a cartierului Ferentari şi cu poşircă băută la capul podului, în ritmuri de manele. Miştocăreală de tractorist, aş putea spune. Dar e bine ca lumea să-l vadă aşa cum este, nu cum poza pe la televizor, cu barba sură, privirea marţială şi kalaşnikovul în braţe.
Crezându-se, probabil, spiritual, Gelu Voican Voiculescu a găsit de cuviinţă să mi se adreseze franţuzit: Grégoire. E o formulă pe care a lansat-o un om deştept, din prietenie, şi de care abuzează nişte proşti, din duşmănie. Nu voi pronunţa numele proştilor, pentru că nu mi-am propus să-i vindec de frustrări. Aş pierde şi vremea, şi spaţiul. Mă voi limita să-l amintesc pe părintele apelativului Grégoire: Ioan Chirilă.
Probabil că acest nume nu-i spune nimic lui Voican Voiculescu. Nu-i nimic, o să-l caute pe Google. Prin '97-'98, ba chiar şi-n anul morţii sale, '99, maestrul Chirilă intra în redacţie la „ProSport", dădea roată cu privirea şi lansa o întrebare: „Unde e Grégoire?". Sigur că mă descoperea, mereu şi mereu, în acelaşi colţ de redacţie. Eram la locul meu, nu dezertasem, nu mă răpise nimeni. Dar pentru Nea Vanea era un fel de „Bine v-am găsit!".
Se aşeza apoi pe scaunul din faţa mea şi începeam să povestim. Noi eram cu ştirile la zi, el aducea parfumul fotbalului de altădată. Îi spuneam ce năzbâti
