Se ştie, o naţiune poate fi bine înţeleasă examinând galeria personajelor istorice cu care se identifică.
Fiecare regim politic se legitimează printr-un discurs istoriografic exemplar. Cât îi priveşte pe cetăţeni, ei se justifică prin libertatea lor morală, care fixează limitele oricărei acţiuni politice. Aşa cum nimeni nu poate sări peste umbra lui, nimeni nu poate face mai mult decât îi îngăduie limitele imaginaţiei sale morale. Or, imaginaţia morală a unei naţiuni depinde de galeria sa de eroi.
Galeria noastră a fost făcută şi refăcută de mai multe ori, în funcţie de regimul politic. Ce mă frapează este că, din toate variantele de eroi ai naţiunii cu care ne-au educat regimurile care s-au perindat la cârma statului român în secolul XX, una dintre figurile excepţionale ale acestei ţări a lipsit mereu.
Cu toate că rolul său istoric a fost comparabil cu acela al lui Ion C. Brătianu, iar importanţa sa politică a depăşit-o pe aceea a lui C.A. Rosetti, în niciuna dintre variantele de memorie naţională de care s-a învrednicit istoria noastră această figură excepţională nu şi-a găsit vreun loc. Numele acestei figuri istorice este Eugeniu Carada, iar viaţa sa a fost atât de excentrică, de neverosimilă şi de realizată încât pare un basm sau o minciună. Dar a fost adevărată.
S-a născut în 1836 la Craiova într-o familie înstărită. La nici 13 ani, când turcii ocupă Oltenia, Carada slujeşte drept traducător din turcă comandantului trupelor turceşti în relaţia cu „Ocârmuitorul Judeţului Doljiu”. Nu se ştie cum, devine un soi de releu pentru publicaţiile revoluţionare tipărite de emigraţia românească. Încă de atunci ocupă un loc eminent în reţelele revoluţionare subterane din ţară şi din Europa.
Când vine rândul ruşilor să ocupe Principatele, e surghiunit de comandamentul rusesc. La căderea Sevastopolului, cel care organi