Aţi auzit de Ludmila Petruşevskaia? Am descoperit-o citind prima traducere americană din opera ei, un volum de povestiri selectate din cărţile pe care le-a publicat în Rusia, intitulat There Once Lived a Woman Who Tried to Kill Her Neighbor's Baby (A fost odată o femeie care a încercat s-o omoare pe fetiţa vecinei ei), Penguin Books, 2009.
Subtitlul cărţii este Scary Fairy Tales (Basme înspăimântătoare). Traducătorii, Keith Gessen şi Anna Summers, susţin că este „cea mai cunoscută dintre scriitorii în viaţă ai Rusiei". Cunoscută de cine? Unde? Am aflat că, din 1980 încoace, opera ei (vreo treizeci de volume, incluzând romane, proză scurtă, teatru, poezie) a fost tradusă în treizeci de ţări, că piesele ei sunt jucate pretutindeni şi că, în ultimii ani, a primit numeroase premii literare ruseşti şi străine.
Ignorarea ei în România poate fi pusă pe seama fudulului dispreţ faţă de tot ce provine din Rusia -inclusiv imensele valori culturale ale acestei ţări - afişat la noi după 1990. Anticariatele nu primesc nici gratis operele lui Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Gogol, ca să nu mai vorbesc de Puşkin, Lermontov sau Gorki. De cărţi noi aproape că nu se poate vorbi, într-o vreme când editurile noastre se întrec totuşi într-o salutară cursă a resincronizării cu literaturile străine, traducând enorm, atât scrieri contemporane cât şi opere clasice care nu aveau până acum versiuni româneşti de bun nivel. E aproape de necrezut că într-un singur an, 2009, o singură traducătoare, Antoaneta Ralian, ne-a dăruit, prin intermediul a trei edituri, admirabile tălmăciri din Daniel Defoe (Jurnal din anul crimei), G.K. Chesterton (Trenul zburător),
Henry James (O coardă prea întinsă), Tennesse Williams (Memorii ale unui bătrân crocodil), John Cowper Powys (Cercul nebunilor), plus un roman contemporan aparţinând uneia dintre cele mai fascinante literaturi