Dacă după cartea lui Pedro Juan Gutierrez, Regele Havanei, s-ar încumeta cineva să facă un film, cu siguranţă puţini ar fi spectatorii care să reziste cu stoicismpînă la capăt. Mediate de registrul verbal, imaginile ce împing grotescul pînă dincolo de limitele suportabilităţii ar fi, pe peliculă, o suită de şocuri vizuale cu acţiune latentă şi durabilă, instantanee ale unei Cube sălbatice, unde dictează violenţa dezlănţuită, animalitatea în diversele ei forme de manifestare, disperarea oarbă şi existenţa instinctuală, larvară, lipsită de orice urmă a vreunei potenţiale existenţe divine care să fi vizitat cîndva conştiinţa cuiva. La antipod, un alt autor de limbă spaniolă, Juan Jose Millas, vorbeşte tot despre provocarea limitei umane, dar într-un alt registru: în Două femei la Praga, personajele îşi caută cu îndîrjire adevărul personal, într-un amalgam de emoţii declanşate de un joc morbid al identităţilor reale sau imaginare, la graniţa dintre mitomanie şi autobiografie.Peisajele dezolării şi retorica foamei

Pedro Juan Gutierrez , Regele Havanei, Traducere de Ana Maria Tamaş, Editura Trei, Colecţia „Eroscop“, 2010, 264 p. Gutierrez, scriitor, dar şi jurnalist (născut în Cuba, în 1950) îşi articulează discursul pe snapshot-uri violente, mici tablouri cu măceluri umane, orgii halucinante, imagini sugestive ale deznădejdii absolute, ale mizeriei omeneşti duse la paroxism: „tabloul“ care deschide cartea ar face băile de sînge ale unui Quentin Tarantino să pară un artificiu amatoristic, lipsit de autenticitatea şi forţa copleşitoare degajate de scrierea lui Gutierrez – în mizerabila garsonieră din Havana, unde locuiesc cu mama şi bunica lor, fraţii Reynaldo şi Nelson se masturbează privindu-şi apetisanta vecină; surprinşi de mama pe jumătate imbecilă, cei doi sînt umiliţi de vorbele ei de ocară, aşa că Nelson o împinge cu putere într-un drug de fier