În articolul intitulat „Mint pentru că exist“, publicat pe un blog, Martín Varsavky, om de afaceri argentinian, stabilit în străinătate de zeci de ani, menţionează că firma Adidas a lansat, cu ocazia Campionatului Mondial de Fotbal din 2006, o replică a tricourilor purtate de echipa naţională argentiniană, în 1986. Pe spate, i-a adăugat expresia „mîna lui Dumnezeu“. Varsavky, care îşi cumpărase un astfel de tricou, recunoaşte că: „În cazul meu, după ce a trebuit să explic de mai multe ori unor americani şi unor europeni ce însemna expresia imprimată, a început să mi se facă ruşine şi am încetat să mai port tricoul. [...] În ţara noastră, «mîna lui Dumnezeu» este o şmecherie, în străinătate, este o înşelătorie“. Ruşinea resimţită de Varsavsky o împărtăşesc mulţi argentinieni din diaspora sau aflaţi în vizită în străinătate. Autocritica lor se construieşte pe un simţ analitic mereu vigilent. Pare, însă, determinată şi de egolatria naţională – argentinianul se observă atent pentru că îşi iubeşte imaginea. Îi este greu să-şi ignore derapajele sociale şi caută justificări pentru deficienţe. O astfel de justificare (sau analiză clinică) face eseistul Julio Mafud în cartea sa Psihologia vicleniei argentiniene, publicată în 1965. Varsavsky îl citează în articolul său: „viclenia argentiniană este o atitudine care contracarează angoasa, singurătatea, izolarea şi temerile care se nasc dintr-o societate fără rădăcini [...]“. În cheia lui Mafud, susţine Martín Varsavsky, se poate găsi o justificare pentru gestul lui Maradona. „O societate îndurerată după războiul din Malvine îşi înfruntă angoasa şi suferinţa prin mijlocirea înşelăciunii.“ Este riscant să afirmi că un gest necinstit se poate justifica printr-un neajuns, o lipsă sau o suferinţă. Lăsînd sarcina în seama relativismului moral, care se ocupă de acest teren delicat, merită, totuşi, menţionat, că mecanismul de leg