Funcţionarilor parlamentari nu le era permis să ocupe două funcţii publice in acelaşi timp. Numirile lor se făceau pe gradul cel mai mic. Trecerea de rigorile concursului nu aducea insă şi stabilitatea funcţionarului, in condiţiile in care primul an era considerat de provizorat. Dacă la finele perioadei de probă, prin calificativele pe care le obţinea, se constata că funcţionarul indeplinea condiţiile optime pentru serviciul respectiv, acesta era confirmat definitiv de Preşedintele Camerei, dar numai după ce analiza Raportul intocmit de către Secretarul General. Ce se intâmpla insă când unul dintre funcţionari nu era considerat apt pentru niciunul dintre servicii? Intr-o asemenea situaţie se folosea un subterfugiu regulamentar care permitea prelungirea stării de provizorat cu incă un an. Dacă funcţionarul nu primea nici pentru a doua oară calificative mulţumitoare, urma disponibilizarea. Pentru organizarea şedinţelor erau necesare diverse dotări, cheltuindu-se in acest scop sume mari de bani. Directorul serviciului contabilităţii răspundea de banii necesari ambientării. Pentru a nu fi tentat să-şi insuşească din bani, directorul depunea in momentul angajării, la Casa de Economii, o garanţie de titluri ale Statului Român, cu o valoare nominală de 150.000 lei. In cazul retragerii din funcţie işi reprimea banii, dar numai după ce o comisie constata că gestiunea pe care acesta a predat-o a fost "curată". Pentru a fi promovat, unui funcţionar ii erau necesari patru ani de serviciu, trebuind insă să existe şi un post vacant. Uneori acest principiu putea fi eludat. Astfel, promovarea se putea realiza după numai trei ani de muncă, dacă Preşedintele considera că un funcţionar avea merite excepţionale. De asemenea, dacă salariatul mai lucrase anterior intr-o instituţie a statului, perioada respectivă era considerată vechime in noul post şi in acest fel se forţa promovarea. Dac