Recesiunea se prelungeşte, firmele se sufocă, guvernul se dovedeşte incapabil să contracareze criza cu măsuri inteligente şi curajoase, FMI impune un corset bugetar insuportabil, salariaţii de la stat şi pensionarii dau în clocot. Şi atunci – se întreabă criticii puterii – nu este desuet, frivol, indecent chiar, să discuţi despre lustraţie într-un astfel de moment, cînd ţara se prăbuşeşte economic, iar problemele sociale abundă? Parşivă această tentativă, vizibilă mai ales la Antenele lustrabilului Felix, de a contrapune problemele unui prezent stresant temelor grave legate de trecut, dar care ţin de re-fondarea statului pe criterii morale. De un tratament similar a avut parte şi embrionul de dezbatere pe marginea revizuirii Constituţiei şi a reformei instituţiilor ţării. După 20 de ani, proiectul unei legi menite să-i ţină, o vreme, departe de treburile publice pe foştii activişti şi securişti şi-a menţinut, totuşi, intactă capacitatea de a stîrni patimi. Lustraţia irită stînga politică aproape în aceeaşi măsură în care o făcea celebrul punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Întîiul lustrabil al ţării, Ion Iliescu, a denunţat caracterul stalinist al unei astfel de legi, pe care tînărul său coleg şi şef al PSD, Victor Ponta, a calificat-o drept tardivă şi excesivă. Greu de decelat regretul în prima dintre aprecierile liderului social-democrat, cea privitoare la oportunitatea scoaterii de la naftalină a proiectului Legii lustraţiei!

Încercarea de a impune şi a aplica Legea lustraţiei poate fi asemuită cu vizionarea înregistrării unui meci ratat, în speranţa că rezultatul va fi altul. În mod natural, lustraţia ar fi trebuit să fie pasul inaugural al procesului de decomunizare, imediat după căderea dictaturii ceauşiste, aşa cum şi l-au imaginat, de altfel, autorii Proclamaţiei de la Timişoara. Aceasta ar fi însemnat eliminarea de pe scena politică