Am ajuns cu rememberul Cupei Mondiale la una dintre ediţiile cele mai frumoase. Până aici am parcurs în episoadele anterioare povestea fascinantă a celei mai populare competiţii de pe mapamond. De-a lungul celor 13 ediţii anterioare am parcurs evoluţia turneului final de la 13 echipe în Uruguayul de început în 1930 şi până la 110 echipe ce au căutat să străpungă preliminariile din Mexic II - 1986. De la cele 18 meciuri ce au avut loc la Montevideo, la 308 partide disputate pe platourile înalte mexicane. Am cunoscut nume ce au rămas în legenda balonului rotund, de la primul golgeter, Stabile din 1930, la Lineker în 1986. cât de mult s-a extins acest „zeu al secolului XX", cum cineva l-a caracterizat. A ajuns să fie practicat şi la Ecuator şi Tropice până în gheţurile arctice.

Nu am trecut cu vederea nici sporadicele episoade ale tricolorilor, la cele trei ediţii consecutive de început şi până în 1970 din Mexic. De atunci tricolorii i-au tot dat târcoale Cupei Mondiale dar nu au mai reuşit să se apropie. Pentru aceasta, această a 14-a ediţie italiană îşi are farmecul ei, un farmec aparte. A venit odată cu trecerea la o altă perioadă a ţării noastre, de la comunism la capitalism.

Ediţia a XIV-a Italia II

9 iunie - 8 iulie 1990

Pentru că în calcule nu au intrat încă Africa şi Asia, atunci algoritmul se respectă. După America de Nord a urmat Europa, iar de pe bătrânul continent Italia. De ce Italia? Pentru că organizase ediţia a II-a din 1934 şi o organizase bine. Dar nu acesta era argumentul principal. Dintre marile puteri, avea fotbalul cel mai bun de pe bătrânul continent. Avea o infrastructură bine pusă la punct şi s-au angajat s-o modernizeze. După Mexic, care a organizat o ediţie după 16 ani, în situaţie de forţă majoră, era a doua ţară îndrituită cu organizarea competiţiei su-preme. Sistemul de desfăşurare a fost păstrat întru totul