În principiu, tsunami părea să însemne doar un zid de apă care năvăleşte pe uscat în mare viteză, prăpădind ce-i iese în cale. Dar fenomenul şi-a găsit în România ultimelor zile şi o altă definiţie. Vestea măsurilor drastice de tăiere a surselor de venit legale pe seama părţii de populaţie care îşi slujeşte comunitatea în slujba statului semnalează un nou tip de val ucigaş; unul economic şi social de astă dată. În legătură cu el, unii comentatori au folosit expresia - ce părea deja consacrată de triste fenomene interbelice - de „curbă de sacrificiu". Trebuie observat însă, împreună cu cei care au spus-o deja, că acelea loveau întreaga populaţie, de jos în sus şi de sus în jos, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga.

La noi însă, astăzi, cutremurul submarin şi-a avut centrul de propagare la palatul prezidenţial, şi nu la Palatul Victoria, unde zace - nu întâmplător zic că „zace" - epicentrul executiv al platformei noastre continentale submarine. Fenomenul intervertirii epicentrice, al inversării comenzilor misterioase, care a făcut din arbitrul prezidenţial un substitut de premier sui generis (şi de rău augur), a degajat o atât de mare energie, încât din inversările de polarităţi sociale şi instituţionale rezultate de aici s-a propagat o undă de şoc socială care, într-un chip bizar de selectiv, răstoarnă şi îneacă o parte semnificativă a populaţiei, lăsând - măcar pe moment - cealaltă parte în bună, deşi precară, regulă. Sigur că marea de cadavre plutitoare care se anunţă prin prog-noze credibile şi aproape sigure stârneşte oroarea oricui. Dar, fenomen adiacent curios, ea ajunge să-i şi bucure pe inconştienţii contemplativi, pradă unui instinct rudimentar de conservare, ce ajung să-şi spună: bine că nu sunt eu în locul defuncţilor.

Acest tip de reacţie particularizează drama naţională pe care începem să o traversăm, cu programare - silită sa