La nivel de principii, există două abordări mari în orientarea învăţământului superior dintr-o ţară: către un sistem (ultra)liberal, cum e în America sau în Anglia, sau către unul puternic reglementat, cum e în Coreea, Japonia sau în unele ţări (foste) socialiste. Alegerea uneia dintre cele două orien­tări sau a „concentraţiei" optime din fiecare în amestecul final depinde de modul în care în societatea respectivă se tranşează eterna dilemă referitoare la cât de mult ar trebui statul să decidă în locul ce­tăţeanului. Unii cred că cei mai mulţi oameni nu sunt în stare să aleagă şi să decidă singuri - ceea ce e adevărat, evident! Alţii spun că şi dreptul de a alege prost şi de a-ţi asuma consecinţele trebuie considerat fundamental şi garantat. Şi asta e adevărat în egală măsură: oricine poate argumenta că are dreptul la un învăţământ ieftin şi că doar el trebuie să fie în măsură să aleagă ce şi unde studiază.

Dezbaterile aprinse şi nesfârşite sunt destul de inutile şi contraproductive şi dilema nu poate fi tranşată decât printr-o decizie politică. E foarte important însă ca sistemul să rămână coerent, indiferent de soluţia care va fi aleasă. Dacă pentru angajarea la stat impui „fişe de post" în care tipul şi nivelul de studii sunt precizate pentru aproape fiecare funcţie în parte şi dacă orice diplomă de „stu­dii superioare" are aceeaşi valoare pe „piaţa" angajărilor la acel stat, atunci ai nevoie de un sistem hiperreglementat în ţara respectivă. Or, în România avem un învăţământ superior destul de reglementat (vezi sistemul complex de acreditare), însă, în realitate, e ultra­liberal (vezi „Spiru Haret" şi aproape toate ce­­lelalte facultăţi private).

Sunt voci - unele şi din Academia Română - care spun că acreditarea ar trebui desfiinţată cu totul şi că dreptul la un învăţă­mânt prost e deja garantat de către Constituţie. Altele spun exact pe dos. Şi