Printre elemente care reuşesc să facă din arealul jazzistic şi al muzicii clasice un segment aproape invizibil al scenei culturale româneşti se numără şi absenţa aproape totală din mediul online a muzicienilor şi a eventualilor susţinători. Să fie vorba de un sindrom specific tagmei, “noi ne exprimăm mai coerent cîntînd, nu vorbind”? Să intervină, în mod special pentru cei angajați în instituțiile statului, lenea si blazarea? Există o lipsă de înţelegere a necesităţilor actuale în ceea ce priveşte comunicarea, expunerea, susţinerea unor cauze?

În marile săli de concerte, publicul este din ce în ce mai bătrîn. Cluburi de jazz care să ofere experienţa muzicală pură, neînsoţită de clincketul tacîmurilor, sunt cîteva. Unele dintre festivalurile de muzică contemporană sunt vizitate doar de un număr restrîns de studenţi, profesori şi cunoscători. Se spune despre unele dintre festivalurile de jazz că atîrnă ca nişte mamuţi de bugete; altele pur şi simplu fantomează stîlpii de afişaj din oraşe, dar brusc afli că au fost amînate. Toate acestea sunt rezultate ale lipsei de informare eficientă, de dialog cu diferitele categorii de public, de interes, de stagnare în vechi obiceiuri.

Paşi mici se fac totuşi. Există cîteva iniţiative, apărute în urma conştientizării faptului că, la un moment dat, se va face schimbul de generaţii, iar muzicienii vor rămîne fără ascultători, dacă nu iau poziţie. Cel puţin aşa spune pianistul Horia Mihail, unul dintre iniţiatorii proiectului Romanian Piano Trio. Cîntă muzică clasică în haine lejere. Îi găsiţi accesînd Romanian Piano Trio; surprinzător, blogul este activ.

Cîţiva tineri compozitori, care se autointitulează „ultimii discipoli ai generaţiei de aur a muzicii contemporane româneşti” au pus pe picioare un spaţiu virtual, Compozitorii. Sunt voci din noua generaţie, cu o activitate creatoare complexă, care nu vin neapă