In vara anului trecut, cand sectorul privat s-a confruntat cu primul val al disponibilizarilor, masura a parut fireasca. Asa e in capitalism, costurile trebuie sustinute de productie.
Saracii oameni, spuneau bugetarii, aflati mereu la adapost - si la noi tot asa s-a nimerit: in anii neelectorali aveam crestere economica, inaintea cate unui scrutin economia paraia cate-un pic, dar guvernantii spuneau ca e de la viteza motoarelor, iar dupa inclestarea de la urne, rectificam negativ.
In toamna anului trecut, cand aceiasi patroni au recurs la reducerea salariilor cu o treime, ca sa nu fie nevoiti sa inchida pravaliile, optiunea lor s-a inscris tot in perimetrul normalitatii. Mai bine mai subtiati, dar in viata, ca sa poata sustine in continuare statul.
N-au fost miscari de strada nici la inceputul anului, cand patronii au umblat din nou la salarii. Care au mai avut de unde. Dar taman intrase in vigoare Legea 330, a salarizarii unice, asa ca au inceput sa se auda glasurile bugetarilor. O reducere cu pana la 20 la suta a veniturilor a dezmortit sindicatele si le-a determinat sa ameninte cu greva. Ceea ce nu au facut cand n-au mai avut hartie de scris, benzina, bani de investitii in reparatii capitale la scoli, medicamente in spitale si cotiere pentru ghisee.
Intr-o economie departe sa se insanatoseasca in plina criza fara masuri de stimulare a intreprinzatorilor, era evident ce urmeaza: statul social, vopsit ciclic din considerente electorale, urma sa fie demantelat, iar aparatul birocratic, caracterizat prin nepotism, subtiat.
Iata, insa, ca acesta reactioneaza la intentiile patronului sau, statul, si aprinde fitilul miscarilor de protest, adica exact ceea ce Romania nu-si poate permite acum. Puterea nu are nicio explicatie pentru inactiunea care a dus la situatia din prezent, si lipsita de credibilitate, nu mai
