Ne întrebăm de ce ne vedem cu atât de puţini. Suntem prea exigenţi, avanseaza unul dintre noi. N-ar trebui. In fond, oamenii îşi trăiesc viaţa, se adaptează la împrejurări. E drept, aceasta-i o dispensa, nu un motiv ca să-i frecventăm.
Trec des de pe Inocenţei pe Speranţei. Nu am treabă nici colo, nici colo. M-aş mulţumi cu Cercului ca să nu ajung.
În sfârşit, pun mâna pe cartea lui Compagnon despre antimoderni. (De fapt, pune ea pe mine: trebuie s-o prezint.) Cititorul introducerii seamănă cu pisoiul Tom când îl pocneşte în ţeastă vreo tigaie, îi zboară mii de stele împrejur şi i se umflă în creştet un cucui. Textul prefeţei lui Compagnon e ca poezia lui Mazilescu: îndată ce se configurează un început de sens, o apucă cine ştie încotro, unde nu-l aştepţi.
Aseară, ploaie mare, prăpăd. Afară, copacii par gata să se rupă. Intră apa pe sub ferestre. Casa nu mai e cămin, e o corabie în derivă. M-am gândit la răstimpul petrecut de pasagerii cursei Rio de Janeiro
- Paris între momentul când avionul a început să cadă şi momentul când s-a prăbuşit în ocean.
Proust: "...este foarte natural să-i auzi pe mulţi scriitori cum nu numai că-i flatează pe tineri ca pe nişte alegători, dar ajung să se şi prezinte în faţa lor cu programe abil modificate, în funcţie de gusturile tineretului." Procedeul se practică, dă rezultate, iar agenţii ei seamănă cu Aschenbach când iese de la frizer.
Ne-am hotărât ca, făcând numai o excepţie, să-i retrogradăm pe prieteni la rangul de amici. Aşa, pentru foştii amici nu prea mai rămâne loc.
Claudel: "Se poate imagina, oare, un sistem de guvernământ mai cretin decât acela care constă în a remite, la patru ani odată, soarta ţării ş...ţ nu în mâinile poporului, ci în ale mulţimii ?" La noi, problema s-a rezolvat. Mulţimii i s-a luat puterea. Ori pentr