"Rondel"... Ce mândru sună acest cuvânt! Dacă ne gândim fie şi numai la "Rondelul rozelor ce mor" al lui Macedonski, nu se poate să nu simţim nostalgia acestei forme fixe de poezie, inventate de italieni cu sute de ani in urmă.
Aşa se explică de ce am deschis cu incredere volumul "Rondeluri aproape perfecte", publicat de Stelian Filip. Mai bine nu-l deschideam. Poemele din cuprinsul lui au, intr-adevăr, fiecare câte 13 versuri, regulile de alternare a rimelor sunt respectate cu stricteţe, dar dincolo de indeplinirea acestor formalităţi autorul nu face deloc dovada inzestrării lui ca poet. Prin tradiţie, rondelurile reprezintă o formă de caligrafiere a sentimentelor, un regim al delicateţii. Rondelurile lui Stelian Filip sunt satire simpliste şi vulgare:
"Tâmpitul ştie că-i tâmpit? / Specialiştii se abţin,/ Dar eu, un biet profan, susţin/ Că ştie, netăgăduit!// L-am studiat (nu chiar puţin!)/ Şi totdeauna m-am gândit:/ Tâmpitul ştie că-i tâmpit?/ Specialiştii se abţin."
In asemenea poezii nu găsim nici o urmă de poezie. Este vorba doar de versificări mecanice, pline de invective la adresa unor categorii umane şi, uneori, la adresa unor personalităţi din viaţa noastră publică. Faptul că numărul de rondeluri din volum este imens măreşte impresia de versificare mecanică.
Culmea este că rondelistul - sau cum să-i spunem, rondelofilul, rondelomanul? - deplânge el insuşi faptul că unii autori "scriu poezii cu carul", fără să aibă talent:
"De când ne-am alfabetizat,/ Scriu unii poezii cu carul,/ Chiar dacă le lipseşte harul/ Şi rar găseşti vreun inspirat.// De-au terminat abecedarul/ Şi vreo revistă-au lecturat,/ De când ne-am alfabetizat,/ Scriu unii poezii cu carul."
Autorul nu-şi dă seama că şi el se află in această situaţie. Deşi ii lipseşte harul, scrie poezii cu carul...
Anunţ
Alex. Ştefănescu nu mai lucrează la
