Hrănit decenii la rând cu refrene din categoria «Bine că nu-i mai rău», călătorul român lasă de la el mai mult decât e cazul.
Transportul feroviar din România e domeniul în care denumirea oficială se confundă cu porecla. Să numeşti astăzi un tren „rapid" înseamnă să râzi de el. „Accelerat" a devenit un calificativ înfăşurat în ironie, un bobârnac sardonic. Studiul de caz şi de macaz poate începe cu orice tren care pleacă din Bucureşti şi ajunge la destinaţie gâdilând veşnicia la tălpi. Vrei să mergi la Timişoara? Te costă 12 ore (oficial 11, dar întârzierea e garantată). Sibiu? Între 7 şi 8 ore. Constanţa? 4 ore şi jumătate, dacă ai noroc. Până şi pentru suta de kilometri care desparte Capitala de Sinaia un intercity are nevoie de două ore şi jumătate. Mare consumatoare de înţelepciune latină, SNCFR ar trebui să-şi împodobească locomotivele cu sloganul ultimului său rebranding: Festina lente. După o jumătate de oră de călătorie, indiferent de direcţie, îţi vine în minte gluma cu ţestoasa care înainta melceşte, îngânând recunoscătoare: „Doamne, mulţumescu-ţi că mi-ai dat mersul ăsta lent". Iepurele sprintează pe lângă ea, se opreşte şi întreabă contrariat: „Am auzit bine? Nu eşti întreagă la cap? Cum poţi să mulţumeşti pentru aşa ceva?" „Îi mulţumesc, urecheatule, fiindcă ştiu precis că merg într-o direcţie greşită", explică ţestoasa.
Mi-e imposibil să ghicesc în ce direcţie se îndreaptă SNCFR. Mă mulţumesc să enumăr câteva realităţi: trenurile întârzie aproape ritualic de la nord la sud şi de la est la vest, lucrările de modernizare a infrastructurii nu se încheie la timp, durata călătoriilor se prelungeşte, iar în condiţiile acestea - colac peste pupăză - preţul biletelor creşte. Transportatorii feroviari fac uz şi abuz de o logică strâmbă, după care plăteşti în plus fiindcă stai mai mult în tren. Între timp, călătorii bombăne, dau din umeri şi suspină. I
