Se pare ca am scapat putin de sub control. Criza ne-a innebunit nitel. Ne scoatem, ne bagam, ne ascutim, ne perfectionam in lupta de strada. Desi, primii care au iesit la sacrificiu pe strada sunt ultimii la care ne asteptam. Firele albe ale pensionarilor au fluturat primele intre manipulare si disperare. Lacrimile pot fi mimate, dar nu pot fi manipulate pe ecrane.
Vine sau nu vine sfarsitul? O chestiune de timp, am putea spune. Insa, in intervalul dintre dimineata in care nu mai stii daca te duci la munca, pentru ca oricum e mai mare cheltuiala cu drumul decat banii pe care ii primesti, si seara cand nu mai ai ce sa pui pe masa, solutiile pentru a iesi din criza devin unica preocupare si singura grija a zilei.
Nu mi-au placut niciodata grevele de prin piete. Nu mi-au placut profesorii care nu mai conteneau, in 2008 si 2009, cu protestele, cerandu-si obsedant cele 50% de procente marire la salariu, votate in Parlament ca spaga. Vehementa lor demonstra naivitatea cu care privesc politica si statul. Oricat ar fi invocat legea ca lege votata, ei ar fi trebuit sa inteleaga primii ca au fost pacaliti si ca banii aia nu exista.
Au fost ei mai atenti la viitoarele promisiuni ale politicienilor? Nu, sunt sigur. Le-au imbratisat cu aceeasi candoare. Nu am inteles niciodata nici istericalele protestatarilor bugatari din ultimii ani. La limita, toti stiau ca au posibilitatea de a parasi sistemul si de a incerca mediul privat. Toate cererile lor de marire din urma cu cativa ani se intorc acum insa cu o virulenta infinit mai mare, ca lupta pentru existenta, pentru mentinerea saraciei minime in care se zbateau si pana acum. Intre timp si optiunea mediului privat a disparut, strainatatea este si ea in criza, iar statul nostru a dat faliment.
Nu ma pot solidariza cu ei, chiar daca stiu ca viata unora atarna de un milion in plus sau in
