… ‘Populimea’ e o injuratura lesne de ridicat la rang de concept. Or in fata conceptelor toata lumea se inclina – vezi cazul BUG Mafia. Ramasesem, in prima parte, la ambivalenta conceptului de popor. Spuneam ca e ambivalent din nascare si ofeream ca exemplu cazul demos-ului grec. Peste greci au venit romanii si cu ei a venit ‘populus’. Si peste daci au venit romanii – si de aici am ramas, pe de-o parte, cu notiunea de ‘popor‘, pe de cealalta cu un cuvant – p…a, de la ‘pilum‘, sulitza scurta folosita de catre legionarii romani (interesant din punct de vedere psihanalitic cand vine vorba despre identificare; in treacat fie spus, e fascinant cum poti reconstitui etnogeneza poporulul roman pornind de la doua cuvinte: p…a, de la daci, p…a, de la romani). In ‘populime‘ se combina ambele.

Populus, la romani, era si el ambivalent, ca la greci. Desemna deopotriva poporul conceptual si ‘plebs‘, plebeea, i.e., sarantocii. In varianta a doua se mai folosea si ‘turba’ – multimea dezlantuita, irationala (de unde romanescul ‘turbat’). Sarim prin istorie vreo mie de ani si mai bine. La francezi apare diferenta intre ‘le peuple menu’ si ‘le peuple gras’ – poporul slab si poporul gras. Va suna cunoscut?:)

Ar fi multe de spus despre obsesia francezilor cu ‘le peuple’, ‘la Nation’ – pe de-o parte, cuplata cu dezgustul fata de “monstrul cu o mie de capete, gloata irationala, pe de alta parte. [Nota: Vorba lui Vulcanescu, ar fi interesant de studiat de ce poporul, in franceza, e la masculin - in romaneste la neutru - cata vreme natiunea e la feminin in ambele limbi.]

Mai sarim cateva sute de ani prin istorie si sfarsim cu romanescul ‘populime’. Nu e populatie, nu e p..me. E populime.

Acceptam asta. Nu ne deranjeaza. De ce? Pentru ca nu ne identificam cu populimea. Populimea sunt intotdeauna ceilalti. Iubim poporul roman, dispretuim populimea – ca atare, de fiecare