Niciodată Panama nu va fi mulţumită... Vrea mai mult şi mai mult, transformări, progres... Dacă stăm să ne gândim bine e normal, deoarece suficienţa duce la plictiseală, iar Panama vrea să fie oricum, numai plictisită nu!

În primul rând vrea construirea unor terminale suplimentare de mărfuri pe ambele părţi ale Canalului. Apoi mai vrea îmbunătăţirea propriului look: nu îi este suficientă cosmetizarea vechilor clădiri, vrea să fie unică printr-un "ştaif" propriu. De aceea nu sunt niciodată de ajuns eforturile de a găsi arhitecţi, artişti, designeri demni de a contribui la un aspect care ar putea depăşi imaginaţia. Desigur, există şi "zone negre", suburbii, dar până şi acestea au farmecul lor, chiar dacă sărăcia (căci fata bogată poate fi şi săracă în acelaşi timp...) constituie o mică realitate greu de înghiţit.

Dacă este să facem o buclă peste timp, populaţia a muncit din greu (ajutată, e adevărat) pentru a ajunge unde a ajuns. Iar când ajungi în vârf nu ajungi intact, bineînţeles, tragi după tine urmele unor ani grei, de schimbări şi, de ce nu, de lipsuri. În 1903, cu sprijinul financiar al Franţei, Panama şi-a obţinut independenţa. SUA nu puteau să lipsească de la un eveniment ce urma să aducă mari schimbări în situaţia economică a zonei. Principalul motiv al intervenţiei americane în Panama a fost acela că tratatul propus de SUA Columbiei, în legătură cu statutul viitorului Canal transoceanic, a fost refuzat de columbieni.

La 23 februarie 1904, noile autorităţi panameze au concesionat perpetuu SUA ocuparea şi controlul asupra zonei canalului interoceanic (1.432 kilometri pătraţi), în schimbul a 10.000.000 dolari şi a unei redevenţe anuale de 250.000 dolari - mărită la 430.000 dolari după devalorizarea monedei americane din 1933. Americanii, dotaţi cu o armată de muncitori din multe ţări, au învins obstacolele munţilor, junglei şi