Sintagma de mai sus constituia, cu mulţi ani în urmă, răspunsul pe care bunica mi-l oferea când întrebam ce avem de mâncare. Mi se parea tulburător şi exotic, dar nu a durat până când am înţeles că e vorba în cel mai bun caz de o amânare, în cel mai rău, de un refuz. Am rămas însă cu o sensibilitate deosebită la tot ceea ce este neobişnuit în materie de mâncare şi cu un chef imens de a gusta, la propriu sau în lectură, lucruri care mai de care mai complicate.
Credeam că am atins o adevărată limită a domeniului atunci când am scris despre boabele de cafea recoltate din excrementele unui soi de pisică sălbatică şi vândute la preţuri inimaginabile. Am fost convins că nimic nu va depăşi vreodată ciudăţenia numită uneori "casu marzu", alteori "casu fragisu", un soi de brânză plină de larve de insecte, imposibil de găsit (din fericire) în supermarketurile din Italia. Iluzii deşarte.
Confruntat cu o duzină de întrebări din domeniul specialităţilor culinare mai puţin obişnuite, am fost nevoit să-mi recunosc ignoranţa. Nu am ştiut ce delicatesă preferă islandezii, aripioare de focă în lapte sărat, cap de oaie fiert sau hering fermentat. Cel din urmă, cunoscut sub numele de "surstroeming", ocupă primul loc, servit fie din butoi, fie din cutii de conserve umflate de gazele emanate în timpul procesului de fermentare. Un sfat pentru eventualii temerari care s-ar încumeta să-l guste, se mănâncă ţinându-te de nas, mirosul este şi mai infect decât gustul.
Care este una dintre gustările favorite ale peruvienilor? Porumbeii, şobolanii, cobaii, aricii de mare (iubiţi în Japonia pentru ouăle lor, numite "uni") sau şerpii? Răspunsul e greu de ghicit, în Peru veţi găsi cam la fiecare colţ de stradă o dugheană care îi fericeşte pe trecători cu cobai la grătar.
Şi dacă tot am pomenit ouăle aricilor de mare, atât de
