Steagul de nuntă era un obiect de prestigiu, de fală şi se făcea pentru ca toată lumea din sat să ştie că tinerii de la casa pe care flutura un steag s-au cununat. De exemplu, în Sibiu, la Cârţişoara, la nunţile mici nu se făcea steag, iar cineva putea să strige atunci: „Vai de mine ce şirag / Fără diplă, fără steag!”. Sursa: Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român

Steagul se întâlneşte numai în regiunile care au făcut parte din Impediul Austro-Ungar. „Este o influenţă central-europeană. Între vechiul regat şi Transilvania diferenţele sunt foarte mari. Steagul face parte dintr-un complex de influenţe. Majoritatea ritualurilor în Transilvania sunt mult mai de grup, mai socializante, în timp ce în sud sunt mai individuale, mai personale. De exemplu colindatul, care se face în grup sau individual. În Transilvania el este mai degrabă în grup, în sud se poate face şi individual”, spune Vintilă Mihăilescu, director general al Muzeului Ţăranului Român.

Ruşinea neamului: ce păţea o mireasă care nu fusese virgină

„Am lucrat foarte multă vreme exact în nordul Olteniei pe zona de graniţă dintre ungureni şi pământeni. Ungurenii erau ciobanii veniţi din Ardeal. La nuntă, ungurenii veneau în continuare călare, cu steag, ceea ce în sud nu se întâmpla. E cu totul altă punere în scenă, de asta spuneam de grup, de prezenţă socială, de fală. Filiera ţine de saşi, de unguri”, continuă el.

Steagul era pregătit de un bărbat numit stegar, ce era responsabil de acest obiect pe tot parcursul nunţii şi îl ducea înaintea alaiului de nuntă. Deşi se numea steag, de obicei el nu era un drapel, ci era alcătuit din cârpe. Pe o prăjină se puneau panglici colorate, năframe, o coroană de coacăze, busuioc, clopoţei, flori, ţesături, ciucuri sau cununi de spice de grâu (simbol al belşugului).

După 1918, în loc de prăjina pe care se puneau panglici a început să fie folosit c