Am lăsat în urmă, în ultimele zile, vacarmul televiziunilor. Ţipetele isterice ale crainicelor, politicienii şi specialiştii analizând dramatic criza care a lovit statul român.
Jurnaliştii milionari, brusc reactivaţi, plângând pe umărul pensionarilor ieşiţi în stradă, frenezia acuzelor şi a ofertei de soluţii, căci nu e om care să apară „pe sticlă” şi să nu ştie exact ce cheltuieli bugetare trebuie tăiate. Am scos din urechi pâlnia prin care mi se turnau îngrijorări şi vehemente apeluri la solidaritate din partea experţilor în scindări.
Am ales să pun pietre, aduse în rucsac de pe malul Amaradiei, într-o cărare. În zile sau doar seri libere, alături de mai mulţi prieteni români şi doi norvegieni am aşezat, în satul doljean Duţuleşti, „Fundaţia”, un proiect cultural pentru care aş fi vrut să am mai mult timp. Am lucrat fiecare când a putut sau a simţit nevoia, adeseori separat, dar mereu împreună.
Am cărat, uneori purtând la gât cravatele de pionier şi cântând imnurile din şcoală, pietrele anilor de comunism şi le-am pus într-un drum al cărui traseu îl hotărâsem inginereşte. Am povestit întâmplări vechi şi despre ţările noastre, la foc sau pe prispă, am dezbătut, pe uliţe pline de gâşte, ce poate face fondul de ten în politică, în presă, în artă.
Jone a fugit pe deal, Ase a vorbit cu turmentaţii clienţi de noapte din cârciumă, în ciuda apelului repetat al unuia: „Lady, nu ne mai filma!”, iar noi, românii, am uitat gălăgia, punând pietre. Acum 20 de ani aveam impresia că şi drumul pe care tocmai îl începusem duce undeva. Şi unde am ajuns?
