… nu stiu cata lume mai realizeaza in ziua de astazi ce anume a facut Emil Boc: s-a sacrificat, ca un soldat constiincios, pe altarul partidului. Nu e putin lucru. Nu e de colea. Putini oameni politici ar avea puterea sa faca asta. N-a protestat, n-a incercat nici umbra unei miscari de rezistenta. Si-a acceptat, impacat, soarta. Nimeni nu se mai gandeste la lunile care vor urma decat ca la o paranteza. Guvernul Boc se va sacrifica precum soldatul japonez in cel de-al doilea razboi mondial. Va scoate tara din criza sau va muri incercand sa o faca – pentru cei de pe margine e acelasi lucru. Rezultatul e acelasi. Boc e istorie.
Tot respectul meu. Nu stiu daca e curaj sau discplina oarba a ardeleanului – si nici nu ma intereseaza. Ce era la kamikaze? Eroism sau spirit de turma? Sau amandoua? Sa faci un sacrificiu cand stii ca vei consemnat de manuale e una. Sa o faci stiind ca la sfarsit nu te asteapta decat o mare de flegme, indiferent de rezultat, dar sa o faci totusi, e alta.
Tot respectul meu, chiar daca pentru asta imi voi atrage si eu mica mea revarsare de flegme. Tin cu iepurasul de cand eram mic. E deformatia celui trait sub comunism. Iubesc perdantii. Ma fascineaza loserii. Sunt convins ca istoria lumii a fost scrisa de perdanti. Asa m-a invatat crestinismul. Castigi, pierzand. Invingi moartea, murind.
Uitati-va cum se repozitioneaza toti pentru “dupa”. Nimeni nu mai gandeste in termeni de acum. Toti actorii importanti gandesc deja in termeni de “dupa”. PNL si PSD se gandesc la ce va fi dupa si isi construiesc discursurile in functie de asta. Pe nimeni nu mai intereseaza prezentul. Asta nu mai are haz, pentru ca are final cunoscut. Pedelistii se gandesc la ce va fi dupa – si aici avem trei tabere care se repozitioneaza: tabara Stolojan, tabara dinozaurilor si tabara noilor conservatori. Ziaristii se repozitioneaza si ei in interiorul paradigm