Sau jos pălăria. Sau şapca, pentru că şi zeii, dacă există, ar fi dorit să poarte şapcă în România după acest concert. Nu a fost o ploaie care să alunge mulţimea, aşa cum şi-ar fi dorit fundamentaliştii creştini. Dar şi ploaie să fi fost şi tot degeaba. Nu cred că ar fi plecat nimeni din faţa scenei, scrie Dragoş Ghiţulete.
Sau jos pălăria. Sau şapca, pentru că şi zeii, dacă există, ar fi dorit să poarte şapcă în România după acest concert. Nu a fost o ploaie care să alunge mulţimea, aşa cum şi-ar fi dorit fundamentaliştii creştini. Dar şi ploaie să fi fost şi tot degeaba. Nu cred că ar fi plecat nimeni din faţa scenei.
Pentru că puterea rock-ului pur ar fi fost mai mare. Să îi aştepţi zeci de ani pentru a cânta alături de ei, nu-i puţin lucru. Şi n-au întârziat nici măcar un minut, pentru că la 9 fix locomotiva australiană a intrat în plin. A lovit cu câteva piese din noul album, a încântat zeci de mii de oameni cu celebrele hit-uri.
Dacă Bon Scott era aici, i-ar fi plăcut. Sunt convins că l-ar fi aplaudat pe Brian, noul şi în acelaşi timp deja vechiul solist al trupei. Pentru prima oară n-am mai auzit cârcotaşi care să spună că pentru ei AC/DC înseamnă era Bon Scott ( primul solist al trupei). La cei peste 60 de ani, Brian a arătat ce înseamnă să cânţi. Şi să vrei să faci asta, să-ţi placă, prin toţi porii să iasă muzica.
Şi să te dai elegant la o parte atunci când Angus, “şcolarul” de 55 de ani, urmează să iubească chitara. Şi să fascineze publicul. Donnington, Donnington, să uit ce-am vazut acolo pentru că altfel n-o să mă pot bucura de ei acum. Am uitat de spectacolul din 1991 din primele minute.
Am uitat de sutele de mii de oameni care cântau Thunderstruck atunci, în august 1991, şi m-am uitat şi am cintat Thunderstruck alături de zeci de mii de oameni acum. Şi cele două ore au trecut. Ei au plecat spre alte zeci de mii de oameni a
