Din nou, voci mult mai pertinente ca a mea ÎMI certifică şi amplifică enunţurile – iar eu nu pot decît să fiu mîndru de asta – motiv pentru care mă şi laud în delir, în rîndurile de mai jos.

În loc să dănţuiesc la AC/DC (a propos, a fost răcoare, a fost relativ înnorat, dar nu a fost potop şi nu s-a pogorît furia Domnului asupra a ‘jde mii de unelte ale Necuratului, semn că rugăciunile alea citate de Mihai Goţiu au existat, dar nu îndeajuns) am stat tolănit pe canapea, cu maieul pătat cu găurele şi berea la pet sub bot (ştiţi arhetipul) şi i-am urmărit pe Daniel Barbu şi Alfred Bulai explicîndu-i lui Mihai Tatulici cum e cu barbarismul la români şi cu post-democraţia.

O teză minunată: lumea cunoscută ca “democratică” trăieşte, de fapt, într-o post-democraţie. Contractul social, afirmă dl. Barbu, a ajuns un soi de praf în ochi, de mascaradă televizată pentru aburit ochii cetăţeanului. Deciziile executive se iau, de fapt, în cadru extrem de restrîns, între şeful executiv şi principalii potentaţi economici, excluzînd participarea democratică directă la acest act. Erau date ca exemple întîlnirile lui Sarkozy pe yacht-uri mediteraneene cu CEOs de la marile corporaţii – după care Sarko ieşea cu verdictul providenţial sau măsurile-minune în public – sau deciziile guvernamentale anunţate obscur de Tony Blair restului cabinetului britanic prin telefon, după cine ştie ce consultări. Dacă aşa stau lucrurile, nu pot decît să fiu optimist – va fi, cîndva (sper eu, destul de curînd) democraţie în România. Pentru că, la noi, toate evidenţele duc spre concluzia că asistăm la epilogul unei pre-democraţii şi că vom asista, nu foarte tîrziu, la o etapă democratică în România, pe care sper să apuc să o trăiesc.

Barbarismul politic românesc are rădăcini foarte adînci – de la absenţa unui corpus politic românesc la schizoidia sau imaturitatea democratică a intelighenţi