Niciodată nu-mi găsesc răgaz să scriu o scrisoare. Mi-e ruşine pentru noianul de datorii epistolare neonorate, pentru neputinţa de a duce un plic la poştă. Cred că ultima mea scrisoare datează din vremea armatei şi era adresată mamei. Rămânând sincer cu mine, trebuie să recunosc jenat că nu timpul mă împiedică să scriu, ci incapacitatea de a închipui un dialog oarecum abstract. Asta e. Cer iertare.
Dator sunt domnului Iacob Zimbler, ziarist şi scriitor, în vârstă de 86 de ani, care trăieşte în Haifa. Nu ne-am văzut niciodată, dar am primit numeroase dovezi de admiraţie pentru cazna mea jurnalistică, generoase şi nemeritate. Graţie domnului Zimbler, multe din articolele mele tipărite în acest ziar au fost preluate în revista Minimum a regretatului Mirodan care, înţeleg, s-a prăpădit de curând şi o dată cu el şi productul în limba română atât de căutat de comunitatea, extrem de numeroasă în Israel, a celor născuţi pe meleagurile noastre.
Israelianul, originar dintr-un sat din Bucovina, a părăsit România acum o jumătate de secol, dar patria natală nu s-a ofilit niciodată în sufletul său rămas prizonier atâtor amintiri. Una, neştearsă, e a pădurilor, unice în lume, crede domnul Zimbler. Să transporţi cu tine, pe malul sudic al Mediteranei, foşnetul şi aroma de seară a ulmilor şi paltinilor şi fagilor atât amar de timp arată puterea unui om de a iubi.
Colegii mei de la Jurnalul Naţional au declanşat un fel de campanie de presă, interogativă şi tragică până la urmă, dacă mai merită să iubim România sau să mai trăim aici. Dacă s-o iubim dinlăuntrul ei sau de departe. Iată, Iacob Zimbler n-a încetat s-o iubească de departe. Dacă ar fi trăit aici, poate că unele avânturi sufleteşti i s-ar fi uscat.
Graţie prietenei noastre comune, doamna Olguţa Gavrilescu, pensionară din Drumul Taberei, un minunat exeget al operei mele, atâta câ