Mihai Moiceanu nu a castigat premiul cel mare la loto si nici nu a fost miraculos salvat din vreo catastrofa. Cu toate acestea, este unul dintre cei mai norocosi oameni pe care i-am intalnit. Povestea lui Mihai e simpla si clara, cum e si rasul sau de urias sanatos. O poveste care poate fi citita, dar si privita. (mai multe imagini aici)
De ce sunt fotograf? Asta imi place. La un moment dat m-a prins flama. M-am sculat ca prostu’ intr-o sedinta de UTC, la liceu, sa spun ce vreau. Stiam ca orice as spune nu se va intampla nimic practic. Dar eu am zis: „Toaşu’, eu vreau sa facem un cerc foto”. Eram in clasa a 11-a. Exista un cerc foto care se facea cu instrumentele personale ale unui profesor de chimie, dar ala era putin cam fustangiu si fetele incepusera sa vorbeasca. Omul, cand a vazut ca se ingroasa gluma, si-a luat sculele si a pus punct. Si eu m-am ridicat cu propunerea asta, din idealismul adolescentului care crede ca s-ar putea intampla ceva. Peste 3 luni m-a chemat profesorul de fizica, un sas, si-mi zice: „Hai Mihai, ca s-au aprobat banii. Tu te pricepi?” Eu nu ma pricepeam deloc, dar am mers la singurul magazin foto din Brasov si am rugat-o pe tanti de acolo sa ne ajute. Si am luat ce era de luat si ne-am dus si le-am montat. Pentru ca eu eram cel mai activ m-au uns sef, mi-au dat si cheia, din cand in cand imi dadeau bani sa cumpar revelator, fixator, mai faceam niste poze, mai faceam rost de niste banuti vanzand cu 50 de bani poza pe la colegi. Si uite asa a inceput sa-mi placa.
Cand am intrat la facultate, vazand bunicii ca-mi place atat de mult, mi-au dat 3000 de lei sa-mi cumpar aparate foto. Am venit in Bucuresti, undeva pe langa Casa Armatei era un magazin foto, si mi-am luat un Zenit, cum avea toata lumea nu?, un aparat de marit, o lampa de laborator, clesti, doza de developare si...la drum baiete! In armata am gasit o bibliotec
