…mila pentru ca nu inteleg niciodata ce li se intampla, de ce se intampla si de ce tocmai in tampla lor.
- mila pentru ca sunt purtati de colo pana colo, aburcati in autobuze, inarmati cu pancarte sau fluierici si pusi sa manifesteze pentru nu stiu nici ei ce. Li se spune “du-te-n colo“, li se spune “vino-ncoace“, “fluiera” sau “nu mai fluiera“. Li se spune “gata, acum mergi acasa“. Si nu li se pare nimic anormal, nimic degradant in asta – dimpotriva, sunt mandri de iluzia ca au un cuvant de spus. C-o fluierice isterica.
- mila pentru ca, undeva pe drumul dintre Decembrie ‘89 si mai 2010, si-au pierdut identitatea. Nu mai au chip – iar asta e, poate, cel mai tragic lucru care i se poate intampla unui om.
- mila pentru ca pierd chiar si atunci cand castiga o suta de lei in plus la salariu. Pierd, pentru ca asta le intareste convingerea ca apartenenta la un sindicat are rost in masura in care asigura oarescari beneficii materiale. Pentru ca isi ciopartesc singuri o apartenenta care le-ar fi putut, teoretic, conferi sens.
- mila pentru ca nu fac parte dintr-o asociatie profesionala. Daca ar face, ar milita in primul rand pentru demnitatea meseriei lor si pentru a se asigura ca doar cei mai buni dintre cei buni raman in breasla. Daca ar face, ar fi mai presus de toate mandri de meseria lor, mandri de ceea ce fac si cum fac. Daca ar fi asa, n-ar accepta sa fie amestecati la gramada, in devalmasie, profesori cu asistente medicale si tipografi, in tot felul de “blocuri sindicale” cu acronime carora multi le-au uitat deja originile (CNSRL- Fratia?)
- mila pentru ca si dupa ce vor iesi la pensie, vor ramane sindicalisti cu sufletul, pentru asta e singura apartenenta pe care au cunoscut-o, care le-a oferit macar iluzia sensului, chiar daca acest sens se reduce la tichete de masa, tabere sindicale, un corn cu lapte si-o suta de lei in plus sau in m
