Ionescu e antreprenor. Are o idee de afaceri in care crede si care ar putea da de lucru muncitorilor care sa o produca, dar si departamentului de vanzari care sa o vanda apoi utilizatorilor finali. Dar Ionescu nu are capital. Capitalul (banii, pe intelesul tuturor) sunt la Popescu, bancherul. Avem deja trei nivele ale societatii. Oamenii cu idei de afaceri (sau mai mult decat o simpla idee) si nevoie de bani, forta de munca ce ar putea fi angajata in proces si detinatorul de capital. Banii nu sunt insa niciodata acolo unde sunt necesari, ci sunt concentrati in banci, scrie Dan Popa pe blogul lui.
Ca sa ii utilizezi e nevoie de credit. Ionescu ar vrea un credit, dar dobanda pe care bancherul Popescu i-o cere, este peste posibilitati. Popescu vrea 15%, iar Ionescu ar vrea sa lucreze cu o marja de 10%, ca sa isi impuna produsul pe piata. Prin urmare, Ionescu nu mai ia banii de la Popescu. Daca i-ar lua, ar trebui sa isi vanda produsul mai scump si asta ar insemna fie sa nu poata si sa falimenteze, fie sa antreneze o crestere usoara a preturilor la produsul pe care vrea sa il fabrice ca sa ii poata rambursa dobanda lui Popescu, bancherul.
La randul lui, Popescu e lacom. Daca ii da banii lui Ionescu la un pret mai mic (la o dobanda mai mica) poate pierde alt plasament viitor care s-ar putea dovedi mai profitabil. De ce sa ii dau azi cu 10%, cand maine poate gasesc pe cineva care sa ii vrea cu 15%, se intreaba Popescu.
Ionescu isi face si el calculele. Ar putea da salarii mai mici muncitorilor, ca sa ii ramana lui mai mult si sa ii plateasca bancii dobanzile mari pe care i le cere. Dar daca ii da salariu mai mic, muncitorii fie vor munci mai prost, fie vor pleca la alt antreprenor.
In cele din urma, accepta creditul oferit de banca. Banca insa are si ea probleme cu Georgescu, care nu ii mai poate rambursa banii imprumutati si trebui
